Minime (Ep.14) - Ceva mărunt

„Mărunt n-aveţ?” e moto-ul bun de afişat sub orice nume de magazin. Nici nu mai contează că-i butic sau hipermagazin. Hârtiile de o sută sau, ferească Mamona, de cinci sute sunt o adevărată provocare pentru orice comerciant. E doar firesc ca el cu modesta-i căsuţă de marcat de doar treizeci pe patruzeci de centimetri, bine compartimentată, cu spaţii de depozitare adiacente, seifuri şi conturi bancare, să se enerveze că tu, în pătrăţelul tău de 10/15, nu eşti capabil să porţi exact combinaţia de bani afişată de casa de marcat. E atât de veche problema asta încât am acceptat-o ca pe ceva firesc. Acum înainte să intru într-un magazin mă asigur că am în portofel toată istoria României. În general nici nu aştept să mi se ceară o alternativă, ci fac în cap combinaţii şi permutări, înainte să-mi vină rândul, astfel încât atunci când am de dat, să dau o sumă cât mai uşor de gestionat. Şi mai e o chestie. De multe ori dacă am de primit douăzeci, trezeci, poate chair şi 50 de bani rest şi văd că n-au, las aşa. Nu mă deranjează, deşi în câteva luni pot să strâng lejer mai bine de 100 de RON doar din asta. În schimb atunci când n-am eu douăzeci, treizeci, doamne-fereşte 50 de bani, aproape nimeni nu mă lasă să plec fără să-i dau, ori mă pun pe mine să mă scobesc prin toate găurile de mărunt ca ei să poată să-mi dea un rest mai rotunjit. Am auzit azi la radio că peste vreo 15 ani meseria de vânzător o să fie inutilă. O rază de speranţă, însă până atunci vă doresc numai hârtii de 500 de RON în portofel, o diaree spontană într-un loc civilizat şi numai wc-uri cu plată.

Citeste tot...

Reţete complexate şi gratuite: Micimea contează

 

Ştiţi cum tind femeile să micşoreze lucrurile din cuvinte? Rochiţă, fustiţă, chiloţei, ciorăpei, căsuţă, măsuţă, ceşcuţă, pâinică, ciorbiţă. Din partea mea să o facă. Da.. să o facă. O tipă de 130 de kile poate să spună că poartă o rochiţă şi nu-mi pasă. O namilă care poartă mai mult ca Ghiţă Mureşan la picior poate să-şi pună nişte ciorăpei în picioare şi e ok. Oana Roman poate să mănânce o ciorbiţă, chiar dacă o face direct din oală, cu polonicul şi n-am nici o problemă. N-am nici o treabă dacă dai pe gât un platou cu dulciuri şi spui c-ai mâncat o prăjiturică. Dar când mă pui să-ţi fac nu o prăjiturică, ci o mie de prăjiturici, la propriu, poţi să-mi sugi telu’. O fac, ocazional, nu-i problemă. Nu mă deranjează să buchisesc la nişte chestii minuscule din când în când. E chiar un exerciţiu bun de dexteritate pentru un cofetar, dar să-mi ceri constant să diminutivez toate prăjiturile care în mod normal nu sunt proiectate pentru aşa ceva, în ideea că-s mai uşor de manevrat şi de băgat cu totul în gură, mă scoate din pepeni. Du-te tu la un bucătar şi pune-l să-şi transforme tot meniul în miniporţii, doar aşa, că-i mai drăguţ şi alunecă mai uşor printre degete spre gât, fără să te simţi vinovată că bagi în tine ca sparta. Roagă-l să-ţi facă un sandwich dintr-un cruton tăiat pe jumătate sau să-ţi servească caviarul individual, cu fiecare icră înfiptă într-o scobitoare. Cere-i hamsie umplută la cuptor şi porţii de risotto cu maxim zece boabe. Roagă-l ca ardeii pe care-i umple să fie din ăia mici şi coloraţi din ghiveci sau dacă-ţi plac mai mult roşiile umplute să fie musai cherry. Sarmale? Nici o problemă, dacă-s în foi de varză de Bruxelles, iar piftia din urechi de găină, neapărat servită într-o pipetă. Dar nu o s-o faci. Ştii prea bine că bucătarii-s nişte brute, nişte burtoşi transpiraţi fără urmă de delicateţe în ei, care mai repede s-ar căca pe tine decât să accepte aşa ceva sau în eventualitatea în care ar accepta, ar face-o numai ca să infiltreze particule mici de căcat în toate microporţiile pe care s-au străduit să ţi le prepare. Aşa că nu-ţi rămâne decât să te duci la cofetar, căci cel mai des la noi, el o să fie femeie şi femeile se înţeleg între ele, e de la hormoni...

Şi dacă tot vorbesc de lucruri mici aici mă gândesc să fac un exerciţiu de întărire a stimei de sine, pe care vroiam să-l integrez de mult într-un text, dar nu ştiam exact cum. Aşadar pe sistemul „Your momma’s so fat…” într-o lume în care pulile mari sunt pretutindeni că nu mai ai loc de ele, dar în care femeile se topesc după lucruri micuţe, eu ies şi strig sus şi tare : „Am pula mică!”. Am o pulă atât de mică încât atunci când înjur ca băeţii zic „dă-te-n puţa mea!”. Am o pulă atât de mică încât odată mi-a ieşit prin ţesătura de la chiloţi. Am o pulă atât de mică încât odată o tipă a crezut că e un coş şi mi-a stors-o. Am o pulă atât de mică încât pentru mine, punctul G e mai degrabă suprafaţa G. Am o pulă atât de mică încât pot să fac sex poral. Am o pulă atât de mică încât sunt gelos pe cei cu micropenis. Suficient.

Acum dacă tot aţi intrat aici ar fi drăguţ să rămâneţi şi cu o reţetă, chiar dacă e în picograme. Nu vă supăraţi, nu? Aşadar pentru o tavă rotundă de 24 picometri amestecaţi 1 picogram de ouă, 1 picogram de zahăr granulat, 1 picogram de zahăr brun, 20 de femtograme de sare, 1.5 picograme de unt topit, 2 picograme de ciocolată 65% topită, un picostrop de extract de vanilie şi 100 femtograme de cafea instant până când totul se omogenizează. Încorporaţi 1.5 picograme făină cernută. Coaceţi totul pentru pentru 1.800.000.000.000  nanosecunde la 448.15 °K.

Citeste tot...

REŢETE COMPLEXATE ŞI GRATUITE: PRICK O'MIGDALE

Vreau să încep prin a mă căca pe toate reţetele de pricomigdale de pe net şi implicit pe autorii lor. Nişte mizerii, confirmate şi de pozele în care pricomigdalele arată mai curând a vomă de pisică uscată decât a ceea ce ar trebui să fie. Sincer să fiu, până mai ieri nici eu n-aveam habar cum trebuie să fie o picromigdală, pentru că nici nu am mai mâncat şi nici nu am mai făcut. De obicei când fac ceva pentru care nu există o reţetă în cărţi profesionale, mă apuc şi scurm pe net. Cum pricomigdala e în aparenţă o chestie românească am luat la rând toate reţetele de gospodine cu bloguri şi am încercat să fac o medie. Drept să spun mă apucasem să fac un spreadsheet în excel ca să demonstrez inconsistenţa dintre reţete pentru un preparat care are la bază doar vreo 3 ingrediente principale, dar mi-am dat seama că voi trăiţi repede şi n-aveţi timp de dovezi şi explicaţii aprofundate, aşa că o să mă rezum la concluzii.

În primul rând pricomigdala nu e ceva românesc. Mai nimic nu e. Pricomigdala asta a noastră e de fapt un Macaron de Nancy cu twist. Macaron-ul de Nancy  e atât de simplu ca raportul de 5:5:3 de pudră de migdale, zahăr şi albuş. Probabil din raţiuni economice, ca mai toate reţetele născute în trecutul nostru glorios, strămoşii mei au decis să înlocuiască migdala cu nucă. Nimic rău până aici, de vreme ce nuca are mai multă personalitate decât migdala. Problema e că nuca e şi mult mai grasă şi udă, aşa că raportul ăla de mai sus se duce dracu’ şi lucrurile nu mai ies aşa cum trebuie. Ce face un cofetar prost când i se lasă ceva în cuptor? Adaugă făină. Şi aşa apare făina într-o reţetă unde nu are ce căuta. Apoi ce face un cofetar prost când produsul finit arată urât? Îl acoperă cu zahăr pudră. De ce căcat ai vrea să mai pui zahăr pe ceva care e deja al dracului de dulce? De cretin. Ce face un cofetar prost care se consideră creativ şi inovator? Adaugă gălbenuş, aşa cum am văzut într-o reţetă aflată undeva în top Google Search şi face ceva ce nu mai are nici o treaba cu macaronul lui Nancy. Ce face un cofetar prost care nu stăpâneşte tehnici de bază? Se scarpină în nas cu mână băgată prin colon şi se complică acolo unde nu e cazul, adăugând paşi de care nu e nevoie, cum ar fi să facă o bezea pe care o bate 40 de minute cu mixerul (săracul bobinaj) sau să fiarbă compoziţia.

Cred că am acoperit cam tot ceea ce era de acoperit cu privire la ce să nu faci când faci o picromigdală, aşa că n-a mai rămas decât să vă dau o variantă care sper să vă mulţumească, aşa cum îmi doream şi eu să fiu mulţumit atunci când m-am încrezut în nişte vite proaste care umplu netul de reţete greşite. Mă cac încă odată pe ele, din tot sufletul şi străfundurile intestinelor mele. Aşadar:

Nuci – 0,275kg ¹

Pudră de migdale – 0,050 kg

Zahăr pudră – 0,325 kg

Albuş – 0,125 kg ²

Esenţă de migdale – 0,004 kg ³

Extract de cafea – 0,005 kg ⁴

¹ 0,275 kg înseamnă 275 grame şi tot aşa, în caz că nu vă duce capul

² aproximativ 4 albuşuri de ou mediu, în caz că nu ştiaţi asta deja

³ esenţă de migdale din aia concentrată, nu apă de toaletă de esenţă de migdale căci prea multă umezeală în compoziţie nu face bine.

⁴ o opţiune personală care ajută la culoare dar şi la gust

Măcinaţi nucile împreună cu pudra de migdale şi zahărul pudră până totul devine fin. Amestecaţi albuşul cu esenţa de migdale şi extractul de cafea, dacă-l vreţi în compoziţie, apoi turnaţi amestecul peste pudre. Omogenizaţi. Aici intervine partea de experienţă, pentru că oricât de calculată ar fi o reţetă, există variabile care pot fi sau nu prezente în elaborarea ei. Dacă nuca, migdala sau pur şi simplu aerul din încăpere sunt prea ude, ori albuşul prea uscat (da, albuşul se usucă, adică pierde din apă, pe măsură ce se învecheşte) s-ar putea să mai fie nevoie să adăugaţi albuş. Eu în reţetă am pus  cantitatea minimă necesară, ca mai apoi să staţi să ajustaţi albuşul dacă e nevoie, în loc să vă apucaţi să mai alegeţi sau să măcinaţi nucă, mai ales că 4 albuşuri s-ar putea să cântărească mai mult de 0,125 kg. Problema e că atunci când adăugaţi lichid suplimentar în reţetă, stricaţi raportul de zahăr la apă şi fix concentraţia aia de zahăr face ca pricomigdala să iasă perfect rotundă, lucioasă şi frumos crăpată, alternativa fiind o amibă mată. Aşadar, la orice cantitate de albuş adăugat în plus, suplimentaţi şi cu o cantitate dublă de zahăr pudră pentru a păstra raportul corect. Compoziţia trebuie să fie relativ tare şi dacă o lăsaţi un minut să se relaxeze după ce aţi amestecat-o ar trebui să aibă un aspect lucios. Dacă aţi ajuns în punctul ăla, transferaţi compoziţia într-un poş cu dui rotund, de 10-12mm şi turnaţi pe o tavă, tapetată cu hârtie de copt, bule de aproximativ 3 centimetri în diametru cu aceeaşi distanţă între ele. Dacă e prea rece în casă şi vi s-a întărit compoziţia în poş sau în castron, băgaţi-l/o câteva secunde la microunde. Când sunteţi gata cu tava  băgaţi-o în cuptorul cu convecţie adevărată preîncălzit la 170°C pentru aproximativ 12 minute. Nu turnaţi pe mai multe tăvi de odată dacă nu puteţi să le şi coaceţi pe toate în acelaşi timp, pentru că e posibil să vă alegeţi cu ceva care să semene mai mult cu un macaron modern decât cu o pricomigdală. Mai sus am scris cuptor cu convecţie adevărată pentru că eu din ăla folosesc atunci când le fac. Dacă aveţi pe gaz încercaţi o tavă mai groasă şi deschisă la culoare, poziţionată în partea superioară a cuptorului şi o temperatură de 190° pentru aproximativ acelaşi timp. Pentru un cuptor electric cu ventilaţie încercaţi căldură şi de sus şi de jos la 170°C tot pentru 12 minute. Oricum ar fi, timpul şi temperatura trebuie ajustate uşor în funcţie de particularităţile fiecărui cuptor. Dacă după 12 minute, indiferent de cuptorul pe care-l folosiţi sunt crăpate şi uşor coapte pe margine e ok să le scoateţi. Chiar dacă sunt prea moi şi încă lipite de foaie e mai bine să le scoateţi de acum şi să aşteptaţi până se răcesc, să vedeţi dacă se desprind de foaie, iar dacă nu să le mai băgaţi 1-2 minute să se usuce la aceeaşi temperatură, decât să le faceţi prea tari, căci tot farmecul într-o pricomigdală e textura aia crocanto-lipicioasă, nu?

P.S. Dacă găsiţi scris pe undeva în text picromigdală, nu-s eu de vină ci autocorrect-ul de la word care încearcă să-mi spună că aia e varianta corectă, care de altfel şi e, dar pe care am refuzat să o folosesc, drept dovadă că de fiecare dată când am observat am încercat să corectez autocorrect-ul, înjurându-l melodios, pe el şi pe toate mumiile alea retardate de la academia română, care şi-au dat seama că integritatea noastră naţională e în pericol. Mă cac şi pe ei.

Citeste tot...

Minime (Ep.14) - Ziua Naţioanală

Atenţie! Acest text este cu plasare de puli. Nerecomandat persoanelor sensibile la acest cuvânt sau la alte cuvinte considerate vulgare, care se poate să se fi strecurat pe aici.

Ziua naţională, deci practic ziua care ne caracterizează pe noi ca stat, ca naţiune. Înţeleg deci fasolea cu ciolan, înţeleg poşirca fierbinte în pahare de plastic, rupţii-n cur ce stau pe la cozi să le ia pe moca, bătrânii nostalgici, tinerii ignoranţi, politicienii şi biserica prezente, muzica deprimantă, steagurile mici făcute-n China, atârnate, agăţate, înfipte şi lipite pretutindeni. Nu înţeleg armata. Nu înţeleg de ce 95% din această zi trebuie să fie despre armată. Fă-mă ignorant, dar nu-mi pasă de armată. Pentru noi ca naţiune, în anul 2016 nu-şi mai are nici o justificare. Nu a avut-o niciodată. Noi suntem o naţiune pasivă, dintotdeauna am fost (Dacopaţilor calmaţi-vă… dintotdeauna am fost). Întotdeauna am luat-o în cur de la vecinii noştri cu puli mai mari sau chiar mai mici dar întărâtaţi şi tot ce-am fost în stare să facem a fost să întoarcem curul de la unul către celălalt în speranţa că o să ne usture mai puţin, să strângem din buci, din când în când şi să îndrăznim să scoatem un vaiet.. dar atât. Nu ne-am tras niciodată chiloţii pe noi, nu le-am rupt niciodată pulile şi clar nu i-am aşezat pe ei în vine să le-o tragem nelubrifiaţi până le-ar fi dat sângele… pe nas. Rolul armatei azi e să dea de „lucru” unor oameni, plătiţi cu bani din PIB, să ne permită nouă ca ţară, contra câtorva procente bune tot din PIB, să fim într-o organizaţie militară care are propria agendă şi pe care-o doare-n cur de-un stat mic din curul Europei la o adică, să trimită câţiva ciumeţi să poarte lupte pe care noi nu le vrem prin Orient, singura motivaţie a acelor ciumeţi fiind banii mai mulţi pe care-i primesc, să iasă la paradă azi ca să-i gâdile la orgoliu pe oamenii rataţi ce se agaţă de orice căcat care i-ar putea include într-un grup şi nu în ultimul rând, aramata are rolul de a îi desfunda pe unii din ştie-dreacu-ce-cătun când or veni zăpezile alea mari. Adică, fie… încă o instituţie din multele instituţii care să sugă din banii pe care eu,tu şi cei care mai muncesc în ţara asta îi producem, fără să întoarcă ceva înapoi. Foarte bine.. să sugă până s-or îneca, dar să le faci şi paradă… mai duceţi-vă bă în pizda mamei naţiuni!

Citeste tot...

Legendele Olimpulei

Cât timp ignoranţa şi neputinţa or să existe pe pământ, or să existe şi zei în cer sau după cum vom vedea chiar deasupra unui castron cu ciocolată. Şi e bine să fie aşa, pentru că ignoranţa şi neputinţa, pe care o s-o denumim în continuare prostie, pare să fie constantă în cantitate şi calitate, ea modificându-şi doar forma în timp. Şi când ai atâţia oameni proşti la un loc e bine ca ei să aibă impresia că e cineva acolo care-i ajută, îi priveşte, îi judecă, îi răsplăteşte ori pedepseşte, altfel noi ca rasă am înceta să mai existăm. Impresia asta pe care unii din noi o creăm pentru a îi controla pe alţii sau care vine din sine nu-i altceva decât o mică parte din instinctul de supravieţuire pe care şi noi ca oricare alt organism îl posedăm. Deci într-un fel nu putem fi făcuţi direct responsabili de existenţa zeilor, pentru că instinctul de supravieţuire nu este strict legat de individ ci are de-a face cu voinţa lui Schopenhauer sau chestia-n chestie a lui Kant, aşa că orice teorie a conspiraţie privind o manipulare voită a omului de către om nu-şi mai are rostul dacă privim problema din perspectivele celor doi.

Au trecut deja mii de ani de când am început să inventăm zei şi deşi aparent ne-am potolit, mulţumiţi fiind de cei pe care i-am fabricat acu’ vreo două milenii, în realitate ne-am intensificat activitatea, doar că în loc să acţionăm mistic şi pe scară largă, ne limităm la arii geografice restrânse, uneori chiar şi de mărimea unui cvartal, renunţând totodată la fiinţele măreţe poziţionate undeva în moţ de munte, în cer, în pământ, în locuri unde în general noi oamenii nu prea reuşeam să ajungem, în favoarea semenilor noştri. Daaa… nu mai fac frate ăştia zei cum îi făceau odată, fiinţe supranaturale, omnipotente, cu calităţi umane duse la superlativ. Cred că vârful teogoniei a fost atins cu zeii din Olimp şi cei din Egipt. De-atunci încoace lucrurile au cam luat-o la vale. Gândiţi-vă la Dumnezeu şi faceţi o paralelă între el şi Zeus. Zeus a muncit ceva ca să ajungă zeul zeilor, dar chiar şi aşa tot trebuia să dea socoteală din când în când şi celorlalţi zei, îl durea în cel mai sincer mod în cur de oameni şi când avea chef le dădea la buci femeilor, deghizat în diverse animale. Era cool moşu’. Lui Dumnezeu i-au parvenit toată puterea şi măreţia din nimic. A creat tot după bunul său plac fără să dea socoteală nimănui, a transmis nişte reguli unui bărbos în vârf de munte, a dat la buci (şi nici măcar în persoană) unei singure fecioare, l-a trimis pe fi-su la schingiuială, a lăsat impresia că ne iubeşte, în ciuda tuturor nenorocirilor şi de atunci i-a cam lăsat pe oameni să-şi facă de cap în numele lui, lucru pe care aceştia încă-l mai fac şi azi. Da… după atâtea veacuri şi evoluţie intelectuală, noi oamenii încă mai credem într-un zeu inventat acum câteva mii de ani. Totuşi Dumnezeu nu mai e ce-a fost odată. Pentru mulţi dintre noi, chiar şi pentru cei mai credincioşi, Dumnezeu a devenit un fel de Babacu’. Recunoaştem că el ne-a făcut şi că ne-a ajutat cumva să ajungem ceea ce suntem azi, dar nu mai avem acelaşi respect, aceeaşi frică pe care o aveam în trecut. Îl desconsiderăm, îl vedem ca pe o povară şi ne întoarcem către el cât de rar putem, eventual doar atunci când avem nevoie de ceva. Cam asta e relaţia personală pe care noi toţi, credincioşi sau ne, atei ori agnostici, ignoranţi sau intelectuali o avem cu Dumnezeu în zilele noastre. Restul sunt aparenţe.

Trăim rapid şi local într-o lume globalizată şi interconectată. Manipularea în masă a devenit un coşmar logistic pentru rasa umană. Suntem în pragul autodistrugerii, dar voinţa lui Arthur’ lucrează şi nu ne lasă să pierim. Transferul de putere aparentă de la câteva grupuri restrânse către masă e inevitabil. Îl vedem azi mai mult ca niciodată în orice aspect al vieţii. Suntem stăpânii propriilor vieţi şi cum mulţi dintre noi nu suntem capabili să luam decizii pentru noi înşine ori să fim răspunzători pentru faptele noastre, ne agăţăm de cei de lângă noi şi le dăm lor această forţă proaspăt căpătată. Zeii nu mai stau în cer, departe de oameni. Azi zeii sunt oameni şi ei mişună printre noi, trăgându-şi puterea din aceeaşi ignoranţă şi neputinţă care au dat naştere zeilor ăi mari. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu atotştiutorul să ne vegheze. Îl avem pe fratele ăl mare, avem sateliţi, gadgeturi şi servicii secrete. Nu mai avem frică de Dumnezeu ci de sistem. Avem judecători, parlament, politicieni. Legile sunt noile porunci şi iadul are gratii. Când avem nevoie de ajutor nu ne mai uităm la cer, nu ne mai rugăm, completăm cereri, facem acte şi contracte, batem drumuri şi pe la uşi, iar pe Dumnezeu îl mai amintim doar într-un scurt „Hristosu’ mă-tii” atunci când nu mai putem de draci. Nici dracu’ nu mai e ce-a fost odată şi nici raiul nu ne mai surâde. Mai bine o casă şi-o maşină şi chestii.. multe chestii, la reducere, dacă se poate. Dumnezeu ăl mare aşa cum îl ştim noi o să dispară şi peste câteva secole Bibila va sta pe un raft lângă Legendele Olimpului, iar între timp noi vom continua să producem zei din oameni, căci atât ne duce capul. Dive, divi, staruri, superstaruri, multimilionari, papi, preafericiţi, politicieni, Trump sunt produsul ignoranţei şi neputinţei noastre individuale, dar şi expresia voinţei lui Arthur, aşa că suntem doar pe jumătate vinovaţi.

Dar de ce scriu eu despre zei pe un blog culinar? Păi în primul rând acesta nu-i un blog culinar şi astea fiind spuse pot să mă consider auto-exclus de la conferinţa bianuală a bloggerilor culinari. În al doilea rând pentru că lucrez într-un domeniu în care densitatea zeilor e una foarte mare. Să de-a dracu’! Aproape că sunt mai mulţi zei decât muritori. Nu zic, sunt câţiva, pe care şi eu în ignoranţa şi neputinţa mea i-aş cataloga drept zei culinari, dar îi poţi număra pe degete. Apoi câteva mii de chefi şi pastrychefi extrem de talentaţi care pot trece drept semi-zei. Tocmai deaunăzi ce-am cunoscut unul pe care, forţând nota, l-aş încadra la a doua categorie. Nu o spun cu răutate, dar convins de profesionalismul pe care l-am remarcat în cele câteva ore petrecute în vecinătatea lui, sunt sigur că o astfel de catalogare nu l-ar flata în nici un fel. Chiar şi aşa, distanţa între el şi toţi ceilalţi muritori aflaţi în acea cameră, printre care mă includ şi pe mine, e ca de la cer la pământ, obligându-mă astfel să recurg la acest epitet. Apropo de pământ şi picioarele care ar trebui să stea ferm înfipte în el, eu mă străduiesc cât se poate de mult s-o fac. E tentant să te crezi ceva mai mult decât eşti, când ai oameni în jurul tău care te privesc cu admiraţie, doar că de cele mai multe ori în spatele acelei admiraţii stau doar ignoranţa şi neputinţa lor. Aşa că voi, ignoranţilor şi neputincioşilor, încetaţă cu preaslăvirile şi încurajările acolo unde nu-i cazul. Dacă cineva cunoscut, rudă ori prieten, vă aduce un platou cu prăjituri gri, care arată mai mult a vomă de pisică decât a ceva dulce, nu-i mai încurajaţi frate… Spuneţi-le dracului că au făcut un căcat. Ştiu că e greu, că vă e milă să-i băgaţi în depresie sau ruşine să le spuneţi în faţă un adevăr evident, pe care şi ei îl ştiu, dar pe termen lung faceţi o favoare tuturor. Sunt prea mulţi… prea mulţi hecatonhiri, într-un domeniu în care noi muritorii tragem cât pentru zece oameni la un loc pentru că nimeni nu mai vrea să fie ca noi şi toţi vor să fie ca ce-şi imaginează ei că sunt. Mă cac pe voi de proşti! Aproape că aş profita de ignoranţa şi neputinţa voastră ca să mă cocoţ şi eu undeva sus, să mă autoproclam Zeul Căcatului, doar ca să mă pot căca pe cât mai mulţi dintre voi şi poate aşa, cumva, de la mirosul de căcat să vă treziţi la realitate.

Citeste tot...

La ce mă mai gândesc noaptea când nu dorm (Ep.1) – Cuminţenia pământului

Aici nu e vorba despre Brâncuşi, pentru că Brâncuşi nu e al meu. Brâncuşi nu e al nimănui, nici măcar al lui Brâncuşi. Brâncuşi e ţărână acum şi lucrurile pe care le-a lăsat în urmă nu sunt nimic altceva decât nişte pietre şi metale modificate conform viziunii sale artistice, pe care se găsesc unii să le mute de colo-acolo din când în când pe bani mulţi. Toţi avem în noi o latură artistică. Uite… şi eu mi-am manifestat-o zilele trecute sculptând dintr-o bucată de cocă destul de greu de manipulat… o pulă, lucioasă, creolă?. Sigur, o să spuneţi că asta nu e artă şi eu o să vă întreb, de ce? De ce pula mea e mai puţin artă decât pula lui Brâncuşi? Pentru că el a lucrat în bronz şi eu lucrez cu cocă? Contează materialul? Contează estetica şi perfecţiunea, suprarealismul? Faptul că el e artist declarat şi eu nu? Nu e şi pula mea o manifestare artistică? Oricum în final ambele sunt inutile. Adică bronzul ăla mai bine îl fură un ţigan, în topeşte şi face nişte oale din el, cât despre pula mea, ea… ea e în gura cuiva acum, dar nu ca atare ci sub forma unui tort. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă, măcar să se transforme în ceva util sau plăcut.

Acum vă rog, nu încercaţi să vă daţi connoisseuri spunându-mi că pula lui Brâncuşi e de fapt Maria Bonaparte admirându-şi ţâţoaiele, că nu e adevărat şi o ştiţi şi voi. O ştia chiar şi Brâncuşi când dezminţea faptul că ce a vrut el să facă acolo a fost de fapt o pulă. Din o sută de oameni întregi la minte, 98 or să spună că aia e o pulă, unul o să se prefacă, spunând că vede mai mult decât ceea ce noi oamenii comuni suntem capabili să percepem, iar celălalt o să spună că nu ştie cum arată o pulă.

Cred că am folosit cuvântul pulă de suficiente ori pe suta de cuvinte scrise încât să sperii orice proastă care a nimerit greşit pe aici, asta dacă nu s-a speriat de prima oară de la pula monstroasă care i-a apărut pe wall-ul de pe facebook. Acum să nu credeţi că aţi înghiţit atâta pulă degeaba, căci urmează partea filozofică, aia la care mă gândesc eu noaptea. Nu e nimic nou, căci filozofia asta e: lucruri pe care deja le ştim dar pe care le conştientizăm atunci când le auzim la alţii care ştiu să le pună în cuvinte.

Ideea e că noi oamenii suntem nişte animale… complexe ce-i drept, dar tot animale. Ne place să avem, să deţinem, orice…  şi când zic orice, chiar orice. Nu e nimic pe pământul acesta care să nu-şi găsească loc în sufletul vanitos al vreunui om. În mod ironic, pământul e printre preferatele noastre. Pe locul doi ar fi oamenii. Ne place să deţinem oameni, doar că trăim vremuri grele. Dacă înainte puteai să le obţii şi pe unele şi pe altele prin acte de violenţă, în ziua de azi e din ce în ce mai greu aşa că am inventat ceva fictiv care să justifice dreptul nostru de proprietate asupra lor: banii, actele şi bineînţeles iubirea. Un fel de pişat teoretic pe care-l împroşcăm pe lucrurile dragi nouă pentru a îi împiedica pe alţii să se apropie de ele.

În concluzie, dacă sunteţi oameni decenţi, nu vă mai pişaţi pe Brâncuşi şi a lui cuminţenie. E din piatră şi oriunde ar sta, stă bine şi fără ăia doi stropi picuraţi din puţele voastre.

„- Nu mai scrie şi cretinul acesta nimic despre prăjituri… doar îi zice Desertologie?”

Citeste tot...

Dirty jobs

„Desert fără zahăr” este şi va rămâne pentru mine veşnic un oximoron. Nu-mi pasă că ştiinţa este cu un pas înaintea logicii sau a bunului simţ şi a inventat tot soiul de ocolişuri pentru a crea aparenţe şi a fenta ceea ce e firesc. Gândesc deci îmi folosesc creierul, aşadar consum glucoză, deci zahăr, dar până la un punct. Ce trece de linia aia e doar plăcere şi când sari prea departe e nesimţire, prostie şi apoi boală, abia apoi boală. Da ştiu… gene proaste, neamuri proaste, neam prost, orice scuză ar avea unul care cade lat dacă mănânca o granulă de zahăr, are la origine prostia, a lui sau a ălora care au zis că e ok să dea mai departe nişte gene proaste. Chiar şi aşa, încă mai sunt om şi undeva pe fundul sufletului meu negru mai am o dâră de simpatie (nu mă corectaţi încercând să-mi explicaţi că e empatie de fapt) faţă de cei pentru care zahărul chiar e periculos din punct de vedere medical. Vouă vă spun cu  toată sinceritatea de care sunt capabil că încercând să mă pun în situaţia voastră fie m-aş omorâ, fie N-AŞ CONSUMA TOT FELUL DE MIZERII ÎNCERCÂND SĂ-MI SATISFAC O PLĂCERE, NU O NEVOIE ŞI NICI NU I-AŞ MAI BÂRÂII LA CAP PE NIŞTE OAMENI, PENTRU CARE ZAHĂRUL ESTE NUCLEUL ÎN JURUL CĂRUIA SE ÎNVÂRTE MESERIA LOR, SĂ-MI FACĂ CEVA FĂRĂ ZAHĂR!, dar mai mult ca sigur m-aş omorâ, căci îmi plac prea mult dulciurile. Aşadar, când vine la mine un din ăsta cu pancreasu atârnând de-o aţă, cerând ceva dulce fără zahăr îi zic să se ducă dracului, cu aceeaşi onestitate cu care un medic îi spune unuia cu ficatul praf să nu mai mai bea, nici măcar bere fără alcool. Dar cum aş putea eu, cofetar antreprenor, care-şi câştigă pâinea vânzând altora zahăr, să-i refuz pe cei ce vor ceva de care nu au nevoie pentru ceva ce nu au, fiind dispuşi să dea o căruţă de bani pe acel ceva. Pentru ei, pentru voi cretinilor, era să mă cac eu pe mine luna trecută încercând tot soiul de combinaţii cu toţi îndulcitorii posibili, mare parte dintre ei având un „ol” în cur, care pentru cei ce ştiu puţină chimie alimentară intră în categoria îndulcitorilor cu efect laxativ. Chiar dacă n-am nici un fel de respect pentru oamenii care vor să consume dulciuri fără zahăr, am respect faţă de cofetărie, aşa că mi-a ieşit ceva pe care chiar şi eu l-aş mânca, dacă aş vrea să mă cac pe mine, desigur. Ceea ce vreau să spun e că cofetăria e un job periculos. Lăsând la o parte clasicele tăieturi, arsuri, fracturi de care poţi avea parte lucrând într-un astfel de mediu, există şi latura mai perfidă a cofetăriei care îţi poate pune viaţa în pericol, la nivel chimic, biologic, molecular... Dar pentru că echilibrul este forţa supremă în univers, de mai bine de vreo săptămână tot testez o prăjitură care mă obsedează de mai bine de un an şi pe care mi-am făcut în sfârşit timp s-o abordez: Medovik. Am mâncat câteva kile’ până acum şi o să mai mănânc alte câteva kile’ bune şi după ce nu mai am nimic de modificat la ea, pentru că e bună, aaa.. şi da, pentru că oricât aş mânca, nu mă cac pe mine de la ea.

PS: Green Sugar e o mizerie care mă lasă rece… în gură… la propriu.

Citeste tot...