Tatăl meu e supererou, dar nimeni în afară de mine și sora
mea cea mare nu mai știe asta. Nici măcar mama. Poate dacă ar ști n-ar mai fi
atât de supărată pe el tot timpul. Adelina e cea care a aflat și tot ea mi-a
spus să-mi țin gura. Nu că m-ar crede cineva. E greu, când ai șase, ani să
convingi pe cineva de orice. Eu nu pot să-mi conving propria mamă să nu-mi dea
mâncare când nu îmi e foame sau să nu mă trimită la culcare în mijlocul zilei
când nimănui întreg la minte nu îi e somn.
Recunosc că înainte să aflu de la Adelina ce face tata
sub casă după ce se întoarce de la fabrică și eu eram puțin supărată pe el.
Stătea acolo cu orele și când ieșea vorbea ciudat și arăta atât de murdar și obosit
că nu îndrăzneam să îl rog să se joace cu mine așa cum o făcea înainte.
Treaba asta se întâmplă cam de doi ani. Cred că pe atunci
au început să apară și monștrii sub casă. Totul are legătură cu Filip. Eu nu
l-am cunoscut, dar din ce știu de la Adelina, unul din monștrii ăștia, cu care
se luptă tata, l-au răpit pe frățiorul nostru când se întorceau cu el de la
maternitate.
O perioadă nimeni nu a încercat să facă nimic ca să-l
găsească pe Filip, dar într-o zi, tata s-a apucat să sape o groapă lângă casă.
Nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea și în fiecare zi după ce termina, o
acoperea cu o bucată mare de fier. Eu și Adelina am încercat odată să o dăm la
o parte, dar nici nu am reușit să o mișcăm din loc. Am văzut-o și pe mama
încercând, dar nici ea nu reușise.
Într-o zi tata, a înlocuit bucata de fier cu o ușă neagră
cu un lacăt mare, argintiu. Ținea cheia la gât și nu avea nicio dublură așa cum
aveam pentru toate celelalte chei din casă.
Nu am fost niciodată acolo, sub casă, și acum că știu ce
e dincolo de ușa aia neagră chiar mă bucur că nu am reușit. Am încercat odată
să-i iau tatei cheia de la gât când dormea, dar când aproape o desprinsesem de
pe lănțișor, tata s-a trezit și m-a strâns de mână atât de tare, că îmi aduc
aminte și azi durerea. Cred că atunci a stat și cel mai mult sub casă. Probabil
a avut de-a face cu mulți monștri în ziua aia.
Și azi cred că se întâmplă același lucru, doar că dacă
stau bine să mă gândesc nu a lipsit niciodată două zile la rând. Mama e plecată
cu bunica la oraș de ieri dimineață și Adelina, după ce m-a băgat în pat și m-a
pupat pe frunte, s-a dus la o vecină și nu s-a întors nici până acum. Casa îmi
pare mult mai mare când nu e nimeni în ea și mi-e frică și să ies din dormitor,
da’ păi să mă duc până acolo. Dar dacă tata are nevoie de ajutor? Chiar și
supereroii au uneori nevoie de ajutor. Haide Miruno, curaj!
[...]
- Aoleu! Mă scuzați! N-am.. e și un sfert..
- Mai așteaptă puțin, te rog.
Andrei închise ușa și se așeză pe
singurul scaun de pe hol. Își dădu seama că ușa nu avea niciun fel de yală. Era
vopsită în negru și pe mijloc era prinsă o plăcuță argintie: MIRUNA DINU
Ușa se deschise și un domn înalt,
cărunt, cu ochii roșii și umezi ieși în grabă fără să salute.
- Haide Andrei, curaj! Nu e niciun
monstru aici.
