Cât timp ignoranţa şi neputinţa or să existe pe pământ, or
să existe şi zei în cer sau după cum vom vedea chiar deasupra unui castron cu
ciocolată. Şi e bine să fie aşa, pentru că ignoranţa şi neputinţa, pe care o s-o
denumim în continuare prostie, pare să fie constantă în cantitate şi calitate,
ea modificându-şi doar forma în timp. Şi când ai atâţia oameni proşti la un loc
e bine ca ei să aibă impresia că e cineva acolo care-i ajută, îi priveşte, îi
judecă, îi răsplăteşte ori pedepseşte, altfel noi ca rasă am înceta să mai
existăm. Impresia asta pe care unii din noi o creăm pentru a îi controla pe
alţii sau care vine din sine nu-i altceva decât o mică parte din instinctul de
supravieţuire pe care şi noi ca oricare alt organism îl posedăm. Deci într-un
fel nu putem fi făcuţi direct responsabili de existenţa zeilor, pentru că
instinctul de supravieţuire nu este strict legat de individ ci are de-a face cu
voinţa lui Schopenhauer sau chestia-n chestie a lui Kant, aşa că orice teorie a
conspiraţie privind o manipulare voită a omului de către om nu-şi mai are
rostul dacă privim problema din perspectivele celor doi.
Au trecut deja mii de ani de când am început să inventăm
zei şi deşi aparent ne-am potolit, mulţumiţi fiind de cei pe care i-am fabricat
acu’ vreo două milenii, în realitate ne-am intensificat activitatea, doar că în
loc să acţionăm mistic şi pe scară largă, ne limităm la arii geografice
restrânse, uneori chiar şi de mărimea unui cvartal, renunţând totodată la
fiinţele măreţe poziţionate undeva în moţ de munte, în cer, în pământ, în
locuri unde în general noi oamenii nu prea reuşeam să ajungem, în favoarea
semenilor noştri. Daaa… nu mai fac frate ăştia zei cum îi făceau odată, fiinţe
supranaturale, omnipotente, cu calităţi umane duse la superlativ. Cred că vârful
teogoniei a fost atins cu zeii din Olimp şi cei din Egipt. De-atunci încoace
lucrurile au cam luat-o la vale. Gândiţi-vă la Dumnezeu şi faceţi o paralelă
între el şi Zeus. Zeus a muncit ceva ca să ajungă zeul zeilor, dar chiar şi aşa
tot trebuia să dea socoteală din când în când şi celorlalţi zei, îl durea în
cel mai sincer mod în cur de oameni şi când avea chef le dădea la buci femeilor,
deghizat în diverse animale. Era cool moşu’. Lui Dumnezeu i-au parvenit toată
puterea şi măreţia din nimic. A creat tot după bunul său plac fără să dea
socoteală nimănui, a transmis nişte reguli unui bărbos în vârf de munte, a dat
la buci (şi nici măcar în persoană) unei singure fecioare, l-a trimis pe fi-su
la schingiuială, a lăsat impresia că ne iubeşte, în ciuda tuturor nenorocirilor
şi de atunci i-a cam lăsat pe oameni să-şi facă de cap în numele lui, lucru pe
care aceştia încă-l mai fac şi azi. Da… după atâtea veacuri şi evoluţie
intelectuală, noi oamenii încă mai credem într-un zeu inventat acum câteva mii
de ani. Totuşi Dumnezeu nu mai e ce-a fost odată. Pentru mulţi dintre noi,
chiar şi pentru cei mai credincioşi, Dumnezeu a devenit un fel de Babacu’.
Recunoaştem că el ne-a făcut şi că ne-a ajutat cumva să ajungem ceea ce suntem
azi, dar nu mai avem acelaşi respect, aceeaşi frică pe care o aveam în trecut.
Îl desconsiderăm, îl vedem ca pe o povară şi ne întoarcem către el cât de rar
putem, eventual doar atunci când avem nevoie de ceva. Cam asta e relaţia
personală pe care noi toţi, credincioşi sau ne, atei ori agnostici, ignoranţi
sau intelectuali o avem cu Dumnezeu în zilele noastre. Restul sunt aparenţe.
Trăim rapid şi local într-o lume globalizată şi
interconectată. Manipularea în masă a devenit un coşmar logistic pentru rasa
umană. Suntem în pragul autodistrugerii, dar voinţa lui Arthur’ lucrează şi nu
ne lasă să pierim. Transferul de putere aparentă de la câteva grupuri restrânse
către masă e inevitabil. Îl vedem azi mai mult ca niciodată în orice aspect al
vieţii. Suntem stăpânii propriilor vieţi şi cum mulţi dintre noi nu suntem
capabili să luam decizii pentru noi înşine ori să fim răspunzători pentru
faptele noastre, ne agăţăm de cei de lângă noi şi le dăm lor această forţă
proaspăt căpătată. Zeii nu mai stau în cer, departe de oameni. Azi zeii sunt oameni
şi ei mişună printre noi, trăgându-şi puterea din aceeaşi ignoranţă şi
neputinţă care au dat naştere zeilor ăi mari. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu
atotştiutorul să ne vegheze. Îl avem pe fratele ăl mare, avem sateliţi,
gadgeturi şi servicii secrete. Nu mai avem frică de Dumnezeu ci de sistem. Avem
judecători, parlament, politicieni. Legile sunt noile porunci şi iadul are
gratii. Când avem nevoie de ajutor nu ne mai uităm la cer, nu ne mai rugăm,
completăm cereri, facem acte şi contracte, batem drumuri şi pe la uşi, iar pe
Dumnezeu îl mai amintim doar într-un scurt „Hristosu’ mă-tii” atunci când nu
mai putem de draci. Nici dracu’ nu mai e ce-a fost odată şi nici raiul nu ne
mai surâde. Mai bine o casă şi-o maşină şi chestii.. multe chestii, la
reducere, dacă se poate. Dumnezeu ăl mare aşa cum îl ştim noi o să dispară şi
peste câteva secole Bibila va sta pe un raft lângă Legendele Olimpului, iar
între timp noi vom continua să producem zei din oameni, căci atât ne duce
capul. Dive, divi, staruri, superstaruri, multimilionari, papi, preafericiţi,
politicieni, Trump sunt produsul ignoranţei şi neputinţei noastre individuale,
dar şi expresia voinţei lui Arthur, aşa că suntem doar pe jumătate vinovaţi.
Dar de ce scriu eu despre zei pe un blog culinar? Păi în
primul rând acesta nu-i un blog culinar şi astea fiind spuse pot să mă consider
auto-exclus de la conferinţa bianuală a bloggerilor culinari. În al doilea rând
pentru că lucrez într-un domeniu în care densitatea zeilor e una foarte mare.
Să de-a dracu’! Aproape că sunt mai mulţi zei decât muritori. Nu zic, sunt
câţiva, pe care şi eu în ignoranţa şi neputinţa mea i-aş cataloga drept zei
culinari, dar îi poţi număra pe degete. Apoi câteva mii de chefi şi pastrychefi
extrem de talentaţi care pot trece drept semi-zei. Tocmai deaunăzi ce-am
cunoscut unul pe care, forţând nota, l-aş încadra la a doua categorie. Nu o
spun cu răutate, dar convins de profesionalismul pe care l-am remarcat în cele
câteva ore petrecute în vecinătatea lui, sunt sigur că o astfel de catalogare
nu l-ar flata în nici un fel. Chiar şi aşa, distanţa între el şi toţi ceilalţi
muritori aflaţi în acea cameră, printre care mă includ şi pe mine, e ca de la
cer la pământ, obligându-mă astfel să recurg la acest epitet. Apropo de pământ
şi picioarele care ar trebui să stea ferm înfipte în el, eu mă străduiesc cât
se poate de mult s-o fac. E tentant să te crezi ceva mai mult decât eşti, când
ai oameni în jurul tău care te privesc cu admiraţie, doar că de cele mai multe
ori în spatele acelei admiraţii stau doar ignoranţa şi neputinţa lor. Aşa că
voi, ignoranţilor şi neputincioşilor, încetaţă cu preaslăvirile şi încurajările
acolo unde nu-i cazul. Dacă cineva cunoscut, rudă ori prieten, vă aduce un
platou cu prăjituri gri, care arată mai mult a vomă de pisică decât a ceva
dulce, nu-i mai încurajaţi frate… Spuneţi-le dracului că au făcut un căcat. Ştiu
că e greu, că vă e milă să-i băgaţi în depresie sau ruşine să le spuneţi în
faţă un adevăr evident, pe care şi ei îl ştiu, dar pe termen lung faceţi o
favoare tuturor. Sunt prea mulţi… prea mulţi hecatonhiri, într-un domeniu în
care noi muritorii tragem cât pentru zece oameni la un loc pentru că nimeni nu
mai vrea să fie ca noi şi toţi vor să fie ca ce-şi imaginează ei că sunt. Mă
cac pe voi de proşti! Aproape că aş profita de ignoranţa şi neputinţa voastră
ca să mă cocoţ şi eu undeva sus, să mă autoproclam Zeul Căcatului, doar ca să
mă pot căca pe cât mai mulţi dintre voi şi poate aşa, cumva, de la mirosul de
căcat să vă treziţi la realitate.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu