Eat crepe!

Nu ştiu cum i-o suna francezului „crepe” în limba lui ori rusului „blini” în a sa, însă pe mine „clătita” mă scoate din minţi. Sunt invidios până în măduva roşie pe franceji, cum reuşesc ei să găsească câte un cuvânt dichisit pentru orice merindă ori metodă culinară şi furios pe neamul meu balamut care găseşte cele mai urâte sunete pentru orice e făcut să fie băgat în gură. Sigur, nu pot să neg că aluatul arată ca o zoaie în care au fost clătite rufe, dar dacă tot se laudă ăla, fie şi de peste Prut, că limba noastră-i o comoară, să găsească dracului un nume mai decent pentru un desert cât se poate de decent.

Ce mamă ori bunică n-a făcut ochi flămânzi să lucească cu un platou de clătite obţinut din te miri ce, când te miri ce era cam tot ce aveau la îndemână. Clătita şi friganeaua sunt cele mai intime deserturi ale oricărei familii decente de pe pământul ăsta. Sunt lucrurile către care se întorc oamenii când opţiunile sunt limitate şi asta nu le face nicidecum banale. Când le scoţi însă din contextul familial ele  îşi pierd sensul.  Poate într-o zi, toţi patronii zgârciţi de birturi or să înţeleagă că locul clătitei e în sânul familiei şi nu într-o sală de mese cu tot soiul de străini mişunând pe lângă tine.

Tehnic vorbind, clătitele sunt unul din lucrurile alea pe care ar putea să le facă şi o maimuţă. Cu toate astea, nu sunt puţini cei care reuşesc să distrugă chiar şi ceva atât de simplu. Aşadar, pentru cei care până azi făceau nişte absorbante gri îmbibate cu ulei în loc de clătite, sper ca această reţetă împreună cu instrucţiunile şi rugăciunile mele către Sfântul Honore ocrotitorul cofetarilor, să vă ajute să găşiţi calea către clătita perfectă.

Dacă aveţi un blender îndesaţi-l cu 3 ouă mari (fără coajă) adică 180 de grame, 15 grame de zahăr fin, 3 grame de sare, coaja epilată de pe o lămâie şi o portocală, 5 grame extract de vanilie, 15 grame de rom, 200 grame de apă, 300 grame de lapte şi 300 grame de făină. Pulsaţi de câteva ori până se omogenizează – faceţi clătite nu sifon. Răsturnaţi maclavaisul într-un castron, acoperiţi-l cu folie de plastic şi ţineţi-l la frigider minim o juma’ de oră şi maxim o zi.

Pentru tradiţionalişti un castron măricel şi un tel fac treabă la fel de bună. Puneţi în el toate cele mai sus enumerate minus laptele şi făina. După câteva teluri cerneţi toată făina peste.  Acum e momentul să demonstraţi că blender-ul e o investiţie inutilă. Când nu se mai vede nici o cocoloaşă încorporaţi şi laptele. Folie. Frigider.

Cât timp stă la frigider făina din aluat se hidratează şi legăturile de gluten, dacă au reuşit să se formeze, se pierd în masa mult prea lichidă. Poate multora dintre voi aluatul o să vi se pară prea lichid faţă de ceea ce sunteţi obişnuiţi. După ce îl scoateţi de la frigider nu o să vi se mai pară şi cu cât îl ţineţi mai mult acolo cu atât o să devină mai vâscos, motiv pentru care după ce îl scoateţi din frigider mai încorporaţi în el în jur de 100 de grame de apă.

Înainte să vă apucaţi de prăjit clătitele să aveţi lângă voi un platou pe care să le scoateţi, un băţ de friguie/spatulă de silicon/spatulă de lemn cu care să le ridicaţi marginea şi un castron cu ulei de floarea soarelui sau unt clarificat în care să îmbibaţi un şerveţel. De ce să ridicaţi marginile la clătite? Pentru că nu e genul de clătită pe care să o întorci ca-n filme. Dacă faci clătite pentru spectacol atunci pleacă de aici. De ce un şerveţel? Ca să ungi tigaia cu exact câtă grăsime trebuie. O pensulă din păr natural ori plastic s-ar arde de la temperatură şi una de silicon... dacă foloseşti pensule de silicon atunci pleacă de aici. De ce să ungi tigaia? Pentru că, deşi o să foloseşti obligatoriu o tigaie non-stick ca să scapi de orice bătaie de cap, grăsimea într-o proporţie corespunzătoare contribuie la gust aşa că mai bine foloseşte unt clarificat. De ce clarificat? Ca să nu-ţi transformi bucătăria într-o afumătoare artizanală. Dă focul undeva la mic spre mediu, lasă tigaia să se încingă şi unge-o prima oară cu mai multă grăsime. Ia tigaia într-o mână, toarnă toată compoziţia din polonic în centrul tigăii şi mişc-o din încheietură spre exterior. Pune tigaia înapoi pe foc. Când marginea devine maro deschis foloseşte-te de băţ ori spatulă să ridici un colţ. Apucă colţul între două degete şi întoarce clătita invers. Aici se întâmplă diferenţa dintre o clătită bună şi o clătită banală. Ţine clătita în tigaie până când băşicile de pe faţa nr.2 devin maro închise spre negru. Acolo e tot gustul.

De aici încolo totul se repetă. Câtă compoziţie să pui? Cât mai puţin posibil – faci crepes nu pancakes. Ţinând cont că tigăi sunt de mai multe dimensiuni şi eu nu ştiu de care ai tu, polonice de asemeni, nu ai decât să încerci câteva până vezi exact ce cantitate trebuie să iei în polonic o dată pentru a acoperi cu un strat cât mai subţire fundul tigăii. Cum nu sunt clarvăzător nu am de unde să ştiu nici ce aragaz ori fund de tigaie ai tu. În orice caz, clătitele se fac cel mai bine pe flacără, şi în tigăi cu fundul gros. Ideea e că dacă îşi ia mai mult de două minute să se facă clătita pe faţa nr.1 atunci trebuie să creşti temperatura şi dacă îţi ia mai puţin de un minut trebuie să o scazi.

Şi o ultimă observaţie. Deşi omul prin natura lui e tentat să bage orice-i trece prin cap ori mână atunci când e pus în faţa unei găuri, limitaţi-vă la umpluturi decente. Mie-mi plac unse cu unt topit şi umplute cu gem de vişine – din ăla de casă.