FILTRUL DE CĂRBUNI

 

Stăteam deasupra unei farfurii aburindă, plină cu bucățele de carne atât de fragede încât se desprinseseră singure de pe oase. Nu era nimic sofisticat. Câteva copane de la un cocoș bătrân, fierte mult și încet, un praf de sare de munte și câteva linguri din zeama în care își abandonase o parte din cantitatea-i generoasă de gust pe care nici 100 de broileri n-ar reuși să o adune în scurta și trista lor existență.

Erau trei luni de când mă părăsise. Primisem afurisita asta de pasăre de la ta-su. Am văzut cu ochii mei cum a lăsat-o fără viață. Sunt diverse metode prin care poți sacrifica o pasăre, iar lui Mirel, tatăl Anastasiei, îi plăcea să folosească metoda elicopterului. Era prima oară când vedeam așa ceva și trebuie să recunosc că, deși era mai curată, mi s-a părut mult mai brutală decât tradiționalul topor pe buturugă.

Mâncam stând în picioare, în lumina blândă a focului de la aragaz, cu brațele năpustite asupra acelei grămăjoare de plăcere pură. Pentru o clipă am surprins cu coada ochiului dansul grotesc executat de umbra mâinilor mele proiectată pe suprafața lucioasă, roșie, a dulapului cu vase din stânga. Nu mi-a luat mult să-mi aduc aminte de cearta pe care am avut-o în Ikea când fosta împreună cu acel consultant cu alură de viking au ales acele uși pentru un dulap care avea să țină doar lucruri pe care numai eu știam să le folosesc. Anastasia nu știa să gătească, dar știa că vrea să fie vegană sau măcar vegetariană. Mă certa mereu că gătesc cu carne și mereu avea gura plină, de carne când mă certa.

Acum era însă liniște. Eram doar eu cu umbra mea, cocoșul, focul blând și acel dulap afurisit care mă făcea să mă simt ca într-un studio de video-chat. Tot ce-mi mai trebuia era o cameră video și o conexiune bună la internet. Sigur ar aș fi găsit câțiva vegani perverși să mă plătească ca să vadă cum îndes tot cocoșul ăla în mine. Și de îndesat îl îndesam, încet, încercând să prelungesc cât mai mult acel desfrâu, bucurându-mă de fiecare fibră desprinsă cu grijă, savurând atom cu atom rezultatul unor reacții greu de explicat chiar și de chimia modernă.

 ” – Știi de reacția Maillard? ” , i-aș fi zis dacă ar fi fost acolo cu mine. ” Ce-i cu ea? ”, m-ar fi întrebat plictisită și fără cea mai mică urmă de interes. ”Mai toți care vorbesc de ea o asociază cu mâncare prăjită sau coaptă, la temperaturi mari, puțini știu însă..” ”Lasă-mă cu prostiile tale, mă obosești.”

 ... puțini știu că ea are loc și la temperaturi mult mai mici, dacă ai suficientă răbdare. Ea nu avea niciodată.

 Continuam să rup și să rumeg, să rumeg și să rup, fără să risipesc nimic când, pentru o secundă, plăcerea intensă în care se scălda creierul meu a fost scurtcircuitată de un gând sinistru care m-a transformat brusc într-un vegetarian. Tocmai realizasem că am fiert un cadavru. Un cadavru congelat în morga din spatele acelui dulap roșu stupid, o FIINȚĂ, care acum patru-cinci luni se plimba prin iarbă, atingea cu ce acum este un copan, dar pe atunci era un picior, același pământ pe care eu și noi toți stăm, se uita la același cer la care mă uit și eu acum și se bucura de căldura soarelui așa cum noi restul o să ne mai bucurăm, fiecare atât cât ne este dat. În schimb ea era acum moartă, mutilată, dezmembrată, arsă, fiartă, chiar dacă foarte încet și cu grijă. M-am cutremurat de felul în care nici cu o secundă în urmă rupeam, ca un torționar, bucată cu bucată din ea și sorbeam din zeama în care se pierduse orice urmă de viață.

 Revelația ce avea să-mi schimbe comportamentul alimentar pentru tot restul vieții s-a produs atât de repede încât mâna și gura n-au apucat să se adapteze la noul eu și fără să-mi dau seama am mai luat o bucată. Aproape am plâns la gândul că am renunțat, chiar și pentru o secundă, la așa ceva.

 - O votcă vă rog!

 - Cu gheață?

 - Nu. E vegană, da?

 - Sigur.

Stăteam în barul ăla întunecat închipuindu-mi că o să vină vreuna să între în vorbă cu mine. Beam bere la halbă și mă uitam în gol. Eram îmbrăcat neinteresant și nu arătam prea bine, de parcă nu mi-ar fi păsat de nimic pe lumea asta. Am făcut însă ceva ce nu credeam că o să fiu vreodată în stare să fac. Am intrat în vorbă cu cea care tocmai ceruse o votcă, vegană.

- Cum adică vegană?

- Adică nu are nici urmă de animal în ea.

- Pai de unde să aibă?

- De unde să știu eu? Așa am citit undeva, că mai toată votca nu e vegană.

- Păi și dacă nu e, de ce bei? De ce să riști?

- Pentru că îmi place și pentru că există și votcă vegană.

- Și ce te face să crezi că ce bei tu n-are urmă de animal în ea? Că ți-a spus Ochi albaștri de-acolo ca e vegană?

- Încă una te rog! E proaspătă, nu?

- Sigur, abia am schimbat butoiul.

- Vezi?

- Ce să văd?

- Întreabă-l orice vrei să auzi și o să-ți răspundă exact ce vrei să auzi. El trebuie să vândă votcă nu să satisfacă o blondă cu apucături hipsterești. Aș face și eu același lucru în locul lui.

- Ai pula mare?

- Nu e evident?

Două ore mai târziu era evident că nu. Două zile mai târziu nici ea nu mai era vegană. Două luni mai târziu stăteau amândoi deasupra unei farfurii aburinde, tot la lumina blândă a focului de la aragaz și fără blestematul ăla de dulap roșu.

 

Citeste tot...

DOAMNA GINA DE LA TREI

Sunt două tipuri de oameni pe lumea asta: cei care cred că totul e vina celorlalți și ceilalți.

Tatăl lui Cornel era din prima categorie. De obicei cei ca el sunt și agresivi. Nici nu prea poți să fii altfel când crezi că toată lumea e împotriva ta. Cu toate astea Grigore era un om bun și în adâncul lui știa că doar el e vinovat de ce i se întâmplă, așa că de cele mai multe ori își agresa propriile adâncuri și îi lăsa pe ceilalți în pace. De celelalte ori însă, agresiunile aterizau undeva pe suprafața celei mai la îndemână persoane din gospodărie.

Doamna Stan avea grijă de copii, de casă, de domnul Stan, de mama ei bolnavă, de colegii de la muncă, de vecina de la trei și de oricine îi ieșea în cale cu o nevoie. Când se uita în oglindă vedea un geam cu un strat de metal lucios pe spate și nimic mai mult. Mama lui Cornel era ca aerul pentru atât te multe persoane, însă Grigore o simțea ca pe un vând rece.

Cornel a crescut într-o casă mică dintr-un orășel mic de lângă București. Părinții lui nu l-au bătut niciodată, nu l-au certat niciodată, nu l-au jignit niciodată. Au avut grijă de el așa cum au știut și i-au oferit tot ce și-au permis. L-au hrănit, l-au îmbrăcat, l-au trimis la școală. L-au învățat ce e bine și rău și l-au lăsat să plece în lume când vremea a venit.

Simona, sora mai mare a lui Cornel, plecase de ceva timp în străinătate să lucreze, exact așa cum și-au dorit părinții lor, însă ce făcea ea acolo nu era chiar ce și-ar fi dorit vreun părinte să facă copilul lor pentru bani. Nici să ștergi un bătrân la cur sperând că o să îți lase casa, așa cum ea le zicea, nu era ceva onorabil, dar măcar te alegeai cu o casă și niște bani puși de o parte. Simona se descurca însă mult mai bine decât își puteau imagina Grigore și Mirela. Își cumpărase o casă, avea mașină și chiar și un copil, o fetiță, de care nimeni din familia ei nu știa.

La scurt timp după ce Cornel a plecat la facultate, mama doamnei Stan a murit. Grigore, miner de profesie, a reușit să iasă la pensie mai devreme și își umplea noul timp liber cu o cantitate proporțională de agresiune interioară. Când s-a întors de la cimitir singură, căci domnul Stan nu a socotit că e necesară prezența lui la groapa celei ce a adus pe lume acel viscol sâcâitor din viața lui, Mirela s-a uitat la oglindă și pentru prima oară a reușit să vadă în oglindă și altceva decât un geam cu un strat fin de poleială pe spate. Oglinda avea o pată de sânge în partea de jos. 

În loc să se apuce să-l caute prin casă sau prin șanțuri pe Grigore, așa cum ar fi făcut până ieri, Mirela a rămas o vreme în fața oglinzii. Simona era în Elveția, Cornel mai aproape, la București, dar într-un fel mult mai departe decât Simona, doamna Gina de la trei era acum vecină cu mama ei, iar colegii de la muncă fuseseră înlocuiți de utilaje. Pentru prima oară, doamna Stan nu mai avea de cine să aibă grijă. Șterse cu podul palmei pata încă proaspătă de sânge și văzu în spatele ei o bătrână. Îi aducea aminte de femeia pe care tocmai o îngropase. Din ochiul stâng, ce încă purta semnele impactului cu parbrizul lui Grigore de acum câteva săptămâni, se ivi o lacrimă, ce-i traversă încet fața creponată. Lacrima se opri în colțul gurii și pentru prima dată de foarte mult timp acesta se ridică timid, dar definitiv.

 - Ia uită-te la ăsta! Bre! Ești bine?

 Bre, nu era bine. Trotuarul ud pe care zăcea avea mai mult sânge decât capul lui, dar cumva antigelul din instalație îl împiedică să înghețe. Era 20 ianuarie. Ziua în care Mirela își înmormântase mama era și ziua în care acum 40 de ani se alesese cu Grigore. Peste câteva zile de Grigore avea să se aleagă praful. I-a stat alături pe patul de spital până la ultima suflare. Era orb, avea tot capul bandajat și un picior rupt. Era conștient, dar nu putea să vorbească. Putea doar să-și miște un deget de la mâna stângă. Degetul păros care încă purta pe el o verighetă mătuită de aur se termina într-o unghie mare, pătrată și neagră la colțuri.

 - Cine-o să mai aibă grijă de plante acum măi Grigore? Un lucru făceai și tu bine. Și Grigore închise ochii pentru totdeauna.

 La înmormântare nu venise nimeni. Simona era în vacanță în Japonia, Cornel îl înmormântase pe ta-su cu vreo 10 ani în urmă, iar toți cei pe care Grigore îi împinsese încet, încet din viața lui au rămas acolo.

 - Domnule Stan! Tatăl dumneavoastră s-a intoxicat cu alcool metilic.

 - Ciudat, știu că-l prefera pe cel etilic. Și râse cu poftă.

 - Credeți că e amuzant? Vă rog să poftiți în mașină. Mergem la secție pentru declarații.

 - N-am nimic împotrivă, dar nu înțeleg ce aveți cu biata femeie. A avut grijă de el toată viața și el n-a făcut decât să-și bată joc de ea. Acum i-ați luat voi locul?

 - Domnule Stan, înțelegeți că e vorba de o posibilă crimă? Este datoria noastră să cercetăm.

 - Ascultă idiotule! Tu poate n-ai avut parte de așa ceva, dar e plină lumea de Grigore. Cine ar vrea să-l omoare pe unul ca ăsta? Eu? Pentru mine era mort de mult. Maică-mea? A avut 40 de ani la dispoziție. Ce crezi că a apucat-o acum? Și chiar dacă l-a omorât ea. Nu crezi că după atâta timp ar avea și ea dreptul?

 - Nimeni nu are dreptul să ia viața altcuiva! Legea e lege.

 - E pe dracu! De parcă dacă dă unul în tine nu-i crăpi capul cu un glonț. Și ai și legea de partea ta. Femeia asta n-a avut nimic. Nu m-a avut nici măcar pe mine. Ar fi trebuit să-l omor eu cu mâna mea.

 Cornel a început să plângă. Polițistul îl bătu pe spate și deschise ușa de la mașină.

 - Haide dom’le, ce naiba! Dați o declarație și atât.

 Mașina se mișca încet pe bulevardul principal din micul orășel. Pe exteriorul geamului de la portieră se prelingeau stropi rari de ploaie.

 - De ce crezi că a fost maică-mea?

 - Am găsit în casă o sticlă cu vișinată. Am testat-o la laborator și avea în ea alcool metilic.

 - Vișinată... Și începu să râdă puternic.

 Doamna Stan era acum pensionară. Cornel o vizita cât de des putea. Nu avea copii, dar avea o prietenă pe care Mirela se bucură să o cunoască. În curând avea să plece definitiv în Elveția la Simona.

 După ce a dus-o la aeroport pe Mirela, Cornel s-a dus direct acasă.

 - Vreau să-mi faci un copil!

 - Ești nebun! De cinci ani mă rog de tine și tu mi-ai zis iar și iar că nu o să vrei niciodată. Acum că-mi merge și mie bine la job te-a apucat făcutul de copii. Nici vorbă.

 Vorbele Claudiei îi pătrunseseră până în oase și începu să tremure. Urmă o lungă ceartă terminată brusc cu o palmă pe care Claudia i-o dădu lui Cornel peste față.

 În fața oglinzii, Cornel își studia roșeața de pe obraz. Avea acum 38 de ani. Nu era căsătorit, nu avea copil, stătea cu chirie și avea impresia că începe să arate din ce în ce mai mult ca Grigore.

Citeste tot...