Poveşti EB.. cu reţetă (Ep.1) – Opt pe Nouă

 Nota autorului: „Alături de articolele de Stand-up Scientology, ca cele despre făină şi de Minime, pe care am decis să le preiau şi să le continui de pe fostul meu blog cu ţâţe, azi debuteaz cu un nou tip de articole şi anume Poveştile Empirico-Banale însoţite de o reţetă. Empirico-Banal, dacă sunteţi proşti şi nu v-aţi prins deja, este un stil literar pe care tocmai l-am inventat azi nouă Martie la miez de noapte, ce se vrea a fi opusul stilului SF atât de popular în ziua de azi.”

Alaltăieri, de ziua femeii, nici nu ieşisem bine din bloc şi în mai puţin de 100 de metri am auzit minim trei doamne plângându-se altor doamne despre viaţa lor nefericită. Supărarea plutea în aer şi aerul  lovea, în sunete ascuţite scoase dintre buze subţiri, pereţii blocurilor ce rezonau cu gălăgia de afară, căci în fiecare apartament se afla o femeie mâhnită că bărbatul ei, odată fără de burtă şi chelie, nu i-a mai luat o floare de când era tânără. A preferat în schimb să-şi ia un pet de bere la doi litri şi să se facă muci înainte ca ea să apuce să vorbească. A iubit-o cândva, dar acum nu mai poate suporta această variantă stafidită sau împănată, după caz, şi mult mai gălăgioasă a fetei pe care o cunoscuse cu decenii în urmă. Şi ea l-a iubit de mult, dar acum, deşi carnea ei obosită şi bătrână strigă după o mângâiere, preferă să stea chircită într-un pat, în altă cameră, să îşi dea singură cu unsori, decât să se lase atinsă de mâna aspră a epavei cu care împarte micul apartament. Ea nu mai e femeie în faţa lui, dar a rămas femeie în faţa lui Dumnezeu şi ca o bună creştină coace de zor la împletituri unse cu miere şi date prin nucă. „Le-am făcut pentru porcu’ de bărbate-miu”, dar de fapt le-a făcut din inerţie, de pe vremea când avea copii în casă. Acum, ce n-a reuşit să împartă prin vecini, stă să se usuce pe masă, căci porcu’ are o dietă mai lichidă. Patruzeci de idioţi, care s-au căcat pe ei de frig într-un lac de dragul lui Dumnezeu, sunt nimic pe lângă milioanele de femei şi bărbaţi, martiri ai prostiei, ce aleg să sufere o viaţă întreagă unii lângă alţii, fiecare în micul lor lac îngheţat, crezând şi acceptând că viaţa e rea şi stupidă, dar totodată ignorând faptul că ei sunt idioţii care au ales să intre şi să rămână în acel lac.

Afară, departe de suferinţa casnică, îmi continui drumul către piaţă. Fentez doi căcaţi, unul mare, bine conturat şi închis la culoare, probabil al unui Bullmastiff şi altul moale, descompus, târât de tălpi neatente în mai multe direcţii, trasând dâre de culoarea şofranului pe asfaltul ud. Ajung în piaţă şi mă afund în mlaştina de oameni încercând să-mi croiesc drum către taraba cu nuci. Aici nu sunt decât eu şi câteva babe înăcrite. Restul, viitorii martiri ai iubirii, se calcă în picioare la chioşcurile cu flori pentru nişte beţe perisabile, inodore şi colorate în vârf, vândute de oameni la fel de coloraţi, la suprapreţ şi fără taxe. La taraba cu nuci, în zona amenajată pentru cei cu certificat de producător, dau peste un om la fel de colorat ca ăia de vând flori şi încep să cred că doar cei din etnia în speţă mai produc ceva în ţara asta. „Patruşcinci’ dă lei!”, „..şi acum cursul valutar: un Dolar American, 4.05 lei… un Franc Elveţian, 4.08 lei… un Euro, 100 grame de nuci ”. Nu e ca şi cum ai avea de ales. Toate grămezile de nuci de pe toate tarabele sunt din acelaşi sac şi preţul îl dictează cel ce are sacul. Cumpăr resemnat o cantitate mai mare decât cere reţeta, căci reţeta nu conţine nici lemn nici viermi, nici mucegai, apoi îmi croiesc iar drum prin mulţimea colcăindă şi cumva în drumul înapoi de la piaţă spre casă, deşi nu vreau, mă trezesc cărând şi eu un mănunchi de beţe inodore pentru cea care peste decenii, probabil nici nu o să mai vrea să doarmă în pat cu mine.

Ajuns acasă, pun 75 grame de lapte dulce la încălzit, fărâm între degete 25 grame de drojdie proaspătă peste care presar 50 grame de făină 480, apoi frec totul cu un tel şi las castronul să stea undeva la cald.

I: Faci d-alea?

M: Da..

I: Yei! Şi dă să mă ia în braţe. Bă, da’ cam puţi!

M: Cum dracu să put, mă? Abia m-am spălat.

I: Nu ştiu, dar puţi a brânză, a picioare, a cur nespălat! Apoi mă împinge.

M: E drojdia mă! Îmi miroase mâna a drojdie!

I: Ei, da! Cum să miroasă drojdia aşa urât?

M: Dar cum crezi că aş putea eu să miros aşa de urât? Şi îi dau mâna s-o miroasă. Te rog, dacă o să put vreodată aşa să te dersparţi de mine. Eu unul aşa aş face.

Într-un castron mare amestec 100 grame de ou cu 25 grame de zahăr, 6 grame de sare fină, coaja de la o lămâie mare şi nişte esenţe, 225 grame de lapte cald şi 425 grame de făină 480. Las făina să tragă umezeala un sfert de ceas apoi încorporez maiaua de mai sus şi frământ coca până se dezlipeşte de castron. Cum nu am trei mâini şi Izabela nu vrea să-mi ţină castronul, mă aşez pe un colţ de pat şi cu castronul între picioare încep să frământ furios coca. Zicea o tipă zilele trecute că frământatul pâinii pentru babele de la ţară era ca un fel de yoga, le ajuta să se deconecteze, să nu se mai gândească la nimic. Eu mă gândesc la buci. Juma’ de ceas cât apuc, plesnesc, rotesc şi ciupesc coca aia mă gândesc numai la buci. Nimeni nu ştie să se poarte mai bine cu un cur de femeie decât un bărbat care frământă cocă.

I: Zici că faci laba! Imi zice Izabela, care stătea undeva în spatele meu.

M: Nu ştiu cum îţi închipui tu că face un bărbat laba, dar în nici un caz nu arată aşa.

I: Eu dacă aş avea puţă, aşa aş face!

M: Da, şi eu dacă aş avea pizdă… m-ai văzut cum dau brânză pe răzătoare?

După ce-am bătut bine coca mă străduiesc să încorporez 100 grame ulei de floarea soarelui, apoi acopăr vasul şi uit de el într-un loc cald aproape un ceas. Scot coca pe masa unsă cu ulei, o împăturesc şi o apăs să iasă gazele din ea apoi o mai las să se relaxeze un sfert de ceas. O întind apoi subţire de juma’ de centimetru şi o tai în două. Pe fiecare jumătate lungă a fiecărei jumătăţi tăiate presar nucă măcinată amestecată cu un praf de nucşoară şi rulez strâns până la jumătate. Întorc jumătatea goală pe partea cealaltă, o presar şi p-asta cu nucă şi o rulez la fel de strâns. 

Tai apoi bucăţi groase cât un deget de ţăran, le pun în tavă cu spaţiu suficient între ele şi le las la crescut. Repet operaţiunea şi cu cealaltă jumătate. După ce-au crescut le vâr în cuptorul pe gaz, la mijloc, preîncins la 200°C şi le coc cam 15-20 de minute sau până devin brun aurii. Tăvile care aşteaptă să fie coapte stau între timp într-un loc mai răcoros. Cât timp se coc opturile pregătesc un sirop din 300 grame zahăr granulat şi 300 grame apă. Îl răcesc puţin şi adaug 100 grame miere de tei şi 100 grame de Muscat parfumat. Înec fiecare măcinic în siropul călduţ şi îi las să se odihnească într-o tavă. Repet operaţiunea dacă simt că mai e nevoie. Apoi aştept câteva ore ca gustul şi textura să ajungă la apogeu.

Şi-am încălecat pe Izabela şi m-a dat la o parte că încă îmi mai puţea mâna a drojdie.