Fiecare viaţă-i preţioasă. Este! Au murit mai bine de 20,000
de oameni care au intrat în contact cu El. E un număr impresionat şi o să fie
din ce în ce mai impresionant (mai ales dacă ai broadband, 4G sau măcar un
banal semnal digital de televiziune), până într-o zi când o să fie doar o cifră
în istorie. Suntem cu toţii băgaţi în asta, oarecum. Oare cum? Cum oare? Cum au
ajuns douăzecişicevademii de suflete ordinare (cu sensul de normal) să oprească
o lume de aproape patrusutedemii de ori mai mare ca ei? Intraţi aici şi uitaţi-vă pentru câteva secunde la banda aia bleu şi imaginaţi-vă că sunteţi
înconjuraţi de toate femeile alea care scot din ele într-un fel sau altul viaţă
nouă în timp ce alţii ies din lumea asta prin cu totul alte găuri pentru
totdeauna. O să ajungeţi foarte repede să nu mai fiţi capabili să percepeţi
dimensiunea lucrurilor ce se desfăşoară în jurul vostru. Pentru asta s-au
inventat numerele. Dacă vă plac numerele aşa cum îmi plac mie aţi realiza că ce
a făcut El de când am început să ne uităm cu toţii în direcţia aia şi până acum,
umanitatea poate repara în doar câteva ore. Dar oamenii nu sunt cifre, nu? Doar
că sunt. 100% minus câteva zeci sau sute sunt doar cifre pentru fiecare dintre
noi, fie că vrem să recunoaştem sau nu. Asta nu înseamnă că nu suntem
impresionaţi de cifre atunci când sunt puse în contextul potrivit. Sunt sigur
că ştiţi şi voi că sunt sute de alte contexte, legate de cifre similare sau
mult mai mari decât astea, care existau înainte ca El să apară şi vor continua
să existe şi mult timp după. Ştiu că în clipele astea grele nu apreciaţi în
nici un fel oamenii care îndrăznesc să aducă vorba de aşa ceva. Dar realitatea
e că ceea ce simţiţi voi acum nu e empatie şi grijă pentru cifrele din jurul
vostru ci doar frică pentru voi şi poate alţi câţiva apropiaţi vouă ... ceea ce
pot înţelege şi accepta. Şi problema nu e neapărat că aţi oprit lumea cu frica
voastră sau că nu mai găsesc eu drojdie ci că aţi reuşit să creaţi inconştient
un nou tip de terorism pe care l-aţi acceptat în vieţile voastre incredibil de
uşor, pendulând constant între rolurile de terorist şi terorizat în faţa unor
bucăţi de plastic din care ies lumini şi sunete. Imaginaţi-vă pentru o clipă...
ştiu că e greu, e ca şi cum v-aş cere să vă imaginaţi că sunteţi orbi, surzi şi
muţi. Dar incercaţi să vă imaginaţi totuşi cât de imposibilă ar fi fost
situaţia asta în care ne aflăm azi, dacă nu aţi fi ţinut fiecare dintre voi o bucată din asta de
plastic în mânuţe. Cu imaginea aia în cap şi cu liniştea aia în suflet,
lăsaţi-l să vă alunece uşor din mâini, pe o suprafaţă dură şi de la o înălţime
considerabilă dacă se poate. Apoi cu una din mâinile eliberate daţi-vă o palmă
peste moacă cât puteţi voi de tare. Staţi aşa câteva clipe uitându-vă în gol,
apoi în voi şi în final în jurul vostru. Dacă simţiţi în voi vreun sentiment
negativ faţă de mine, luaţi-vă de pe jos bucata aia de plastic şi înjuraţi-mă
într-un comment rapid, măcar să ştiu şi eu unde mă aflu, apoi vedeţi-vă de
viaţă aşa cum... consideraţi voi mai bine. doamne ajută, dar şi fereşte!
