FILTRUL DE CĂRBUNI

 

Stăteam deasupra unei farfurii aburindă, plină cu bucățele de carne atât de fragede încât se desprinseseră singure de pe oase. Nu era nimic sofisticat. Câteva copane de la un cocoș bătrân, fierte mult și încet, un praf de sare de munte și câteva linguri din zeama în care își abandonase o parte din cantitatea-i generoasă de gust pe care nici 100 de broileri n-ar reuși să o adune în scurta și trista lor existență.

Erau trei luni de când mă părăsise. Primisem afurisita asta de pasăre de la ta-su. Am văzut cu ochii mei cum a lăsat-o fără viață. Sunt diverse metode prin care poți sacrifica o pasăre, iar lui Mirel, tatăl Anastasiei, îi plăcea să folosească metoda elicopterului. Era prima oară când vedeam așa ceva și trebuie să recunosc că, deși era mai curată, mi s-a părut mult mai brutală decât tradiționalul topor pe buturugă.

Mâncam stând în picioare, în lumina blândă a focului de la aragaz, cu brațele năpustite asupra acelei grămăjoare de plăcere pură. Pentru o clipă am surprins cu coada ochiului dansul grotesc executat de umbra mâinilor mele proiectată pe suprafața lucioasă, roșie, a dulapului cu vase din stânga. Nu mi-a luat mult să-mi aduc aminte de cearta pe care am avut-o în Ikea când fosta împreună cu acel consultant cu alură de viking au ales acele uși pentru un dulap care avea să țină doar lucruri pe care numai eu știam să le folosesc. Anastasia nu știa să gătească, dar știa că vrea să fie vegană sau măcar vegetariană. Mă certa mereu că gătesc cu carne și mereu avea gura plină, de carne când mă certa.

Acum era însă liniște. Eram doar eu cu umbra mea, cocoșul, focul blând și acel dulap afurisit care mă făcea să mă simt ca într-un studio de video-chat. Tot ce-mi mai trebuia era o cameră video și o conexiune bună la internet. Sigur ar aș fi găsit câțiva vegani perverși să mă plătească ca să vadă cum îndes tot cocoșul ăla în mine. Și de îndesat îl îndesam, încet, încercând să prelungesc cât mai mult acel desfrâu, bucurându-mă de fiecare fibră desprinsă cu grijă, savurând atom cu atom rezultatul unor reacții greu de explicat chiar și de chimia modernă.

 ” – Știi de reacția Maillard? ” , i-aș fi zis dacă ar fi fost acolo cu mine. ” Ce-i cu ea? ”, m-ar fi întrebat plictisită și fără cea mai mică urmă de interes. ”Mai toți care vorbesc de ea o asociază cu mâncare prăjită sau coaptă, la temperaturi mari, puțini știu însă..” ”Lasă-mă cu prostiile tale, mă obosești.”

 ... puțini știu că ea are loc și la temperaturi mult mai mici, dacă ai suficientă răbdare. Ea nu avea niciodată.

 Continuam să rup și să rumeg, să rumeg și să rup, fără să risipesc nimic când, pentru o secundă, plăcerea intensă în care se scălda creierul meu a fost scurtcircuitată de un gând sinistru care m-a transformat brusc într-un vegetarian. Tocmai realizasem că am fiert un cadavru. Un cadavru congelat în morga din spatele acelui dulap roșu stupid, o FIINȚĂ, care acum patru-cinci luni se plimba prin iarbă, atingea cu ce acum este un copan, dar pe atunci era un picior, același pământ pe care eu și noi toți stăm, se uita la același cer la care mă uit și eu acum și se bucura de căldura soarelui așa cum noi restul o să ne mai bucurăm, fiecare atât cât ne este dat. În schimb ea era acum moartă, mutilată, dezmembrată, arsă, fiartă, chiar dacă foarte încet și cu grijă. M-am cutremurat de felul în care nici cu o secundă în urmă rupeam, ca un torționar, bucată cu bucată din ea și sorbeam din zeama în care se pierduse orice urmă de viață.

 Revelația ce avea să-mi schimbe comportamentul alimentar pentru tot restul vieții s-a produs atât de repede încât mâna și gura n-au apucat să se adapteze la noul eu și fără să-mi dau seama am mai luat o bucată. Aproape am plâns la gândul că am renunțat, chiar și pentru o secundă, la așa ceva.

 - O votcă vă rog!

 - Cu gheață?

 - Nu. E vegană, da?

 - Sigur.

Stăteam în barul ăla întunecat închipuindu-mi că o să vină vreuna să între în vorbă cu mine. Beam bere la halbă și mă uitam în gol. Eram îmbrăcat neinteresant și nu arătam prea bine, de parcă nu mi-ar fi păsat de nimic pe lumea asta. Am făcut însă ceva ce nu credeam că o să fiu vreodată în stare să fac. Am intrat în vorbă cu cea care tocmai ceruse o votcă, vegană.

- Cum adică vegană?

- Adică nu are nici urmă de animal în ea.

- Pai de unde să aibă?

- De unde să știu eu? Așa am citit undeva, că mai toată votca nu e vegană.

- Păi și dacă nu e, de ce bei? De ce să riști?

- Pentru că îmi place și pentru că există și votcă vegană.

- Și ce te face să crezi că ce bei tu n-are urmă de animal în ea? Că ți-a spus Ochi albaștri de-acolo ca e vegană?

- Încă una te rog! E proaspătă, nu?

- Sigur, abia am schimbat butoiul.

- Vezi?

- Ce să văd?

- Întreabă-l orice vrei să auzi și o să-ți răspundă exact ce vrei să auzi. El trebuie să vândă votcă nu să satisfacă o blondă cu apucături hipsterești. Aș face și eu același lucru în locul lui.

- Ai pula mare?

- Nu e evident?

Două ore mai târziu era evident că nu. Două zile mai târziu nici ea nu mai era vegană. Două luni mai târziu stăteau amândoi deasupra unei farfurii aburinde, tot la lumina blândă a focului de la aragaz și fără blestematul ăla de dulap roșu.