Psihopatiserul Arti Zan (Ep.2) - Telul şi Televizorul

Episodul 1 aici... cu toate că se aştepta să fie cineva de la poliţie, în faţa lui stătea tot cretina aia de vecină:

- Aa.. văd că ţi-ai rezolvat problema! Uite ce, n-am vrut să ţip la tine, dar cum să faci aşa ceva, măi băiete? … umbli cu porcăria sculată pe la oameni prin case, ce naiba! Hai te rog să-mi faci şi mie televizorul ăla, că-mi începe emisiunea.

Artur oftă dezamăgit că cei de la poliţie nu veniseră încă să-l salte şi porni pe urmele babei bombănind. Spera totuşi să o vadă iar pe Simona, însă aceasta nu mai era acasă. Luă telecomanda, apăsă pe un singur buton şi televizorul reveni la normal. Era a zecea oară în ultima lună când făcea asta. Odată la două zile sau câteodată şi de două ori pe zi doamna Stănescu îi suna la uşă pentru că nu era în stare să reţină un buton, acelaşi buton pe care tot ea îl apăsa înainte să-l cheme pe Artur să o facă şi el la rândul lui. Acesta începea să creadă că o face dinadins pentru un motiv pe care nu reuşea să-l găsească, dar nu a avut niciodată curajul să o întrebe sau să o refuze pe aceasta, pentru că îi era frică de ea. Da, lui Artur, omul care omorâse deja mai mulţi oameni, îi era frică de vecina lui bătrână, doar pentru că îi aducea aminte de mama Luizei, doamna Cuscă, o femeie în faţa căruia nici un bărbat nu îndrăznea să stea drept.

Doamna Stănescu începu să butoneze telecomanda ca să ajunga la postul dorit însă se opri pe F1 TV. Ecranul era căptuşit cu benzi galbene de breaking news: „CRIMĂ ÎNFIORĂTOARE ÎN SECTORUL NOUĂ DIN CAPITALĂ. ”, „RĂZBUNAREA VICTIMEI!”, „PATRONUL CELUI MAI CUNOSCUT LANŢ DE COFETĂRII DIN FERICEŞTI A FOST OMORÂT” şi toate astea puse pe un fundal în care un reporter agitat relata de la faţa locului. Faţa locului nu era nicăieri altundeva decât la biroul nenorocitului căruia Artur îi crăpase ţeasta cu nici o zi în urmă. Balta de sânge de pe podea era mult mai mare decât s-ar fi aşteptat Artur.

- Hah! L-am ciobit bine…

- Ce spui?

- Zic că l-a aranjat bine, cine l-a aranjat, nu vedeţi ce de sânge e pe jos?

„POLIŢIŞTII CONTINUĂ CERCETĂRILE, ÎNSĂ DIN CE AU GĂSIT LA FAŢA LOCULUI SE PARE CĂ VICTIMA A FOST OMORÂTĂ DE CĂTRE SECRETARA ACESTUIA. POTRIVIT ANCHETATORILOR ACEASTA AR FI DEPUS PLÂNGERE LA POLIŢIE ÎMPOTRIVA ŞEFULUI SĂU PENTRU TENTATIVĂ DE VIOL, ÎN URMĂ CU UN AN, ÎNSĂ DUPĂ SCURT TIMP ACEASTA ŞI-AR FI RETRAS PLÂNGEREA, SPUNÂND CĂ A FOST O NEÎNŢELEGERE ŞI UN ACT DE REA VOINŢĂ DIN PARTEA SA, ACEASTA VRÂND DOAR SĂ-ŞI ŞANTAJEZE ŞEFUL PENTRU UN SALARIU MAI BUN.”

- Vai, ce jivină… puişor să te păzeşti de curve d-astea nenorocite. I-aţi mamă şi tu o fată de casă, unde e Luiza, de ce-a plecat? Ce i-ai făcut, că era fată bună? Parcă vă şedea bine împreună.

-„Am futut-o în cur până n-a mai putut! S-a speriat proasta, şi-a luat boarfele şi-a plecat la mă-sa. Mă cac pe întrebările tale stupide! Mă cac pe tine de babă senilă cu telecomanda ta. O să-ţi crăp şi ţie ţeastă cum i-am făcut ăluia! O să te fac bucăţi şi o să te bag în saci mici de gunoi! O să-ţi dau drumul pe tubul de gunoi de nu o să te mai găsească nimeni să te pună la loc şi groapa ta o să fie aia de gunoi de la marginea oraşului. Apoi o să fur tot ce ai în casă şi o să le împart la aurolaci prin oraş!”

- Nu ştiu de ce a plecat, şi-o fi găsit pe altul, n-a vrut să-mi spună…

- Atunci s-o ia dracu’! Ai văzut-o pe Simona ce frumuşică e? Da’ să nu te pună Necuratu’ să te-atingi de ea că e nepoata lu’ vară-mea. E studentă la psihologie în anul trei şi e deşteaptă foc. Dar nu-i de nasul tău.

- Da, doamnă, staţi liniştită, că mă descurc şi singur. Ia-uite, mâini am, net am… Şi se îndreptă spre uşă.

- Da mamă, da’ ai şi tu nevoie acolo de o fată să-şi facă o mâncare, să facă curat, să…

-„… să mi-o sugă, de asta am nevoie stafidito, că mâncare şi curat ştiu si singur să-mi fac! Las’ că vezi tu peste vreo două zile cum o să mi-o sugă Simona în timp ce eu stau cu bucile lipite de muşamaua ta împuţită de pe masa din bucătărie!”

- La revedere! Salutaţi-o pe Simona din partea mea..

- Să trăieşti!

Deschise uşa de la frigider şi se uită lung. Îi era poftă de clătite, dar nu avea nici gem, nici lapte, nici zahăr. Nu avea nici măcar ulei în dulap. Un borcan cu carne în untură, două ouă, o ceapă mare, un pachet de unt îngălbenit, uitat în fundul frigiderului de vreo lună şi o sticlă de lapte bătut umflată. În dulap o pungă cu făină din care ieşeau molii, un borcan cu sare şi o sticlă de coniac, cu un deget de lichid în ea. O cutie plină cu pungi de condimente desfăcute şi tot felul de sticluţe cu sos mânjite pe-afară, probabil expirate toate. Era o vreme când făcea mâncare în fiecare zi. Avea frigiderul plin şi dulapul din bucătărie era mereu ordonat şi bine aprovizionat. Îi plăcea să gătească, chiar dacă neghioaba de Luiza nu se bucura niciodată de mâncare. Pentru ea, actul de a mânca era un chin şi o făcea doar de nevoie şi asta îl enerva pe Artur la culme, dar în loc s-o lase pe proastă să moară de foame, gătea în fiecare zi altceva, crezând că într-o zi o s-o vadă pe Luiza crăcănându-se de plăcere în timp ce-i gusta mâncarea.

Artur nu avea televizor, dar pe fereastra de la bucătărie auzi relatările reporterului de mai devreme: „VICTIMA, TUDOR VARIABILESCU, PATRONUL LANŢULUI DE COFETĂRII CACAUET, A FOST GĂSIT MORT ÎN ACEASTĂ DIMINEAŢĂ DE CĂTRE MEDICII LEGIŞTI PE PODEAUA DIN BIROUL SĂU. ACESTA AVEA CAPUL SPART ÎN MAI MULTE LOCURI. DE ASEMENEA, POLIŢIŞTII AU DECLARAT CĂ ACESTA NU PURTA PANTALONI ŞI AVEA INTRODUS ÎN RECT UN TEL. SE PARE CĂ TELUL AR FI FOST LUAT DIN COLECŢIA PE CARE ACESTA O ŢINEA ATÂRNATĂ PE PERETELE DIN BIROUL SĂU.”

- Idioata, a trebuit să se bage ea…  Şi trase o privire înspre fundul pe care toca ceapa. Acesta era crestat pe margine în mai multe locuri. Paişpe dungi adânci… şi din cauza idioatei ăleia nu ştia dacă să o facă şi pe a cinşpea. Ce pierdere de timp.

Topi toată untura din borcan, lăsă carnea să se înmoaie la foc mic , în altă cratiţă carameliză ceapa, o stinse cu puţin coniac, nişte sos iute, piper, sare, nucşoară. Apoi băgă totul într-un blender şi aruncă la sfârşit tot pachetul de unt înmuiat. Amestecă laptele bătut cu cele două ouă, apoi făina şi nişte sare, apoi prăji câteva clătite în tigaia unsă cu puţină untură. Rulă clătitele cu pasta făcută şi le puse la frigider. Apoi ieşi din casă.

Citeste tot...

Poveşti EB.. cu reţetă (Ep.2) - Cimitirul de vişine - De nicăieri spre niciunde

Să zicem că într-o zi, într-un copac de pe marginea unei străzi prăfuite, la umbra unui bloc bătrân dintr-un cartier mizer al Bucureştiului, o vişină capată conştiinţă. Ea stă undeva mai în inima copacului, ferită de soarele puternic de amiază, aşa că în timp ce semenii ei trec prin tot soiul de experienţe, ea aşteaptă atârnând, mică şi încă verde, să afle „De ce?”. „De ce” e singura, cu adevărat mare, întrebare pe care orice fiinţă cu gândire vrea să o afle.

- De ce dracului atârn eu aici, mică şi verde, prinsă de buturuga asta zbârcită şi inertă?

Nimeni nu-i răspunde, cu toate că e plin copacul de vişine, toate mari şi coapte, unele stricate, unele lovite, câteva perfecte, dar toate tăcute. Se prea poate ca printre ele să mai existe şi alte vişine cu conştiinţă, sunt atât de multe că e practic imposibil să fie altfel… şi mai mult ca sigur şi ele şi-au pus cândva întrebarea pe care mica noastră vişină şi-o pune acum, însă ele sunt prea ocupate să fie. Da, pur şi simplu să fie. Se pare că Descartes n-a înţeles nimic din adevărul vieţii, pentru că în realitate abia după ce nu mai gândeşti începi să exişti cu adevărat. Conştiinţa e utilă doar cât să te facă să-ţi accepţi condiţia, după care nu face decât se te încurce, dacă cumva te încăpăţânezi să o păstrezi aşa cum făcea mica noastră vişină.

Se uita neputincioasă cum celelalte vişine îşi văd de viaţă şi ajung undeva, în timp ce ea stă prinsă în coada aia, aşteptând Dumnezeu ştie ce. Visa ca într-o zi, un cioc de pasăre să o ducă şi pe ea departe de copacul ăla stupid de care s-a trezit pur şi simplu atârnând fără ca nimeni s-o întrebe dacă vroia asta. Vroia să ajungă într-un coş de paie sau măcar într-un buzunar de pantalon, atinsă de o mână de om. Dar cel mai mult îşi dorea să se desprindă pur şi simplu de coada aia nenorocită şi să cadă înspre libertate aşa cum făceau cele mai multe vişine, doar că desişul frunzelor nu o lăsau pe micuţa noastră prietenă să vadă ce e acolo jos.

Cimitirul de vişine, nu era nimic altceva decât o pată lipicioasă pe asfaltul încins de iulie. Doar câteva vişine norocoase aterizau pe pământ şi în cel mai fericit caz apucau să încolţească, doar că umbra bătrânului copac din care căzuseră nu le lăsa să-i ia locul. Mai la vale, sub un alt copac umbros stătea cimitirul de vişine catolic – câteva pete de găinaţ alb-verzui de la păsările ce-şi aveau cuibul acolo. În blocul de lângă vişin la etajul 3, apartamentul 48, Liviu, o namilă de om, tocmai trăgea apa peste diareea explozivă provocată de cele două kilograme de vişine pe care le mâncase nespălate, cu tot cu sâmburi, în ultima oră.

Era noiembrie şi mica noastră vişină încă atârna de copacul ăla blestemat, doar că acum nu mai era verde ci maro şi stafidită. Nu îi reuşise nimic. Nu s-a copt, n-a căzut, n-a ajuns nici măcar căcat de pasăre ori om şi cu toate că acum frunzele căzuseră şi putea să vadă asfaltul de sub copac, cimitirul de vişine dispăruse, spălat de ploi de toamnă şi mături împinse cu silă de un alt soi de vişine care primeau spor de ruşine şi care îşi acceptaseră condiţia, trecând prin viaţă împinse de peristaltismul din maţele universului.

A murit atârnând, neagră şi îngheţată de gerul din Ianuarie fără să afle de ce…

[…]

Dacă v-aţi trezit pe cap cu nişte vişine cărora nu le găsiţi rostul mai bine faceţi nişte muffins. Scoateţi măruntaiele de la vreo 500 grame de vişine, apoi aruncaţi 300 de grame din ele într-o cratiţă cu 15 grame de amidon, vreo 30 grame de zahăr şi vreo 20 grame de amaretto. Ţineţi-le pe foc mediu amestecând din când în când până se dizolvă zahărul şi amidonul face din zeama lăsată de vişine un sos lucios. Ce faceţi cu celelalte? Aveţi răbdare.

Într-o cană de măsurat amestecaţi 130 grame de ou cu 170 grame de lapte bătut, 120 grame de unt topit şi răcit, nişte esenţe, ceva coji de citrice şi cel puţin 3 grame de sare fină. Separat într-un castron măricel, cerneţi de câteva ori 250 grame de făină cu 200 grame zahăr pudră, 10 grame praf de copt şi 4 grame bicarbonat de sodiu. Împreunaţi udele cu uscatele şi daţi în ele cu un tel cât să lege unele de altele. Pregătiţi 10 forme înalte cu hârtii de muffins în ele. Turnaţi 45 grame de compoziţie în fiecare formă, apoi o lingură din ciulamaua de vişine, iar 45 grame de compoziţie şi pe deasupra mai puneţi câte-o vişină din loc în loc. Dacă vreţi să vă plesnească frumos la cuptor turnaţi o picătură de unt topit în centrul fiecărui muffin, apoi faceţi din ea o cruce cu ajutorul unei scobitori.  Băgaţile în cuptorul preîncălzit la 235°C, fără ventilaţie dacă e electric şi de preferat cu mai multă căldură de jos, aşezate undeva la mijloc şi lăsaţi-le să se umfle bine la temperatura aia. Durează cam 10-15 minute în funcţie de cuptor. Odată umflate puteţi reduce temperatura la 190°C şi le mai ţineţi încă vreo 10-15 minute tot în funcţie de cuptor.

Citeste tot...

When In Moldova (Ep.3) - D-Day

Episodul 1 - In the deathcar

Episodul 2 - Welcome to the Hotel Chişinău

E 5 dimineaţa în Chişinău. Soarele se pregăteşte să răsară şi arşiţa pe care o creasem artificial în cameră se mai risipise. Am adormit pe la unu noaptea uitându-mă la un film cu Milla Jovovich pe un post rusesc, dar m-am trezit pe un altul ce rula o reclamă pusă pe repeat. Cred că o auzisem toată noaptea, altfel nu-mi explic visele fabricate de creierul meu în care Milla mă tot îndemna să-i „descopăr potecile neumblate”, iar eu mă conformam.

Din grupul cu care plecasem de la Bucureşti, pe lângă faptul că eram singura persoană cu genitalele plasate la exterior, eram şi singurul cofetar, deci singurul cu ceas biologic. Rujatele, funcţionau după alte coordonate, venind din domenii în care problemele începeau să apară mai târziu în zi, aşa că nu m-am mirat când au zis să luam micul dejun la 9:30. Eram treaz de două ore aşa că la 7:05 deja sorbeam dintr-un ceai negru în restaurantul de la parterul hotelului. Alături comandasem egged bread-ul din meniu aka frigănele. Nu mă aşteptam la garnitura de salată verde şi roşii, aşa că le-am împins într-un colţ şi peste pâinea înouată mi-am turnat câteva din pliculeţele de zahăr pentru ceai. Eram singur în tot restaurantul şi cei trei ospătari, exagerat de amabili cu un antisocial necioplit ca mine, roiau în jurul mesei asigurându-se că totul e în regulă. Totuşi în spatele acestei măşti profesionale pe care o purtau, puteai vedea cu uşurinţă cum se strică de râs uitându-se la un ţărănoi cum îşi toarnă zahăr peste egg bread-ul lor de cinci stele, care era chiar bun de altfel, crocant la exterior, potrivit de moale în interior şi cu un gust discret de beurre noisette, exact cum le făcea mamaie. Mi-am mai turnat nişte ceai şi-am început să citesc dintr-un Salinger pe care-l târam după mine. Câteva zeci de pagini mai târziu au coborât şi fetele. Adevărul e că nu mă chemase nimeni acolo să mă îndop cu mâncarea şi vinul lor bun. Aveam treabă, aşa că la 10, Elena, una din minionii Natei şi ai Vioricăi ne-a luat de la hotel cu un taxi care făcea maşina lui Sergiu să pară limuzină prin comparaţie.

[…]

Mă aflu la intersecţia dintre două străzi, într-o zonă frumoasă din centru Chişinăului, lângă două butoaie colorate. Aici e epicentrul Festivalului „Mai Dulce”. De-alungul celor două străzi stau aşezate pe-o parte şi pe alta standuri cu dulciuri de tot felul, fructe proaspete şi conservate, miere, nuci şi migdale, haine şi multe alte obiecte de artizanat. Nimic de acolo nu pare să vină de pe vreo linie mecanizată ori din îndepărtata Chină. Totul de mână, totul local. Într-un capăt de stradă stă montată o scenă unde se întâmplă diverse lucruri. De fapt, peste tot se întâmplă ceva. Oameni de toate vârstele şi copii în special se plimbă veseli, gustă din dulciuri şi iau parte la tot felul de ateliere şi concursuri.

Asta e cam tot ce-am apucat să văd, căci sunt imediat luat din acea agitaţie şi tras într-un colţ. Aici îi întâlnesc pe ceilalţi membri ai juriului. Suntem şase în total şi împreună avem sarcina de a găsi trei câştigători pentru concursul de amatori „Cireaşa de pe tort”. Într-un timp foarte scurt fiecare dintre noi are de gustat în jur de 15 prăjituri ca mai apoi să hotărâm câştigătorii pentru cel mai bun desert tradiţional, cel mai bun desert internaţional şi visul oricărui cofetar: cel mai bun desert raw-vegan.

Mă bucură nespus lipsa de interes a participanţilor faţă de dulciurile raw-vegane, care dincoace de Prut pare că s-a răspândit precum o ciumă, infectând un domeniu al cărui singur scop este să producă plăcere. Fiind foarte puţini concurenţi la această categorie, nu ne e deloc greu să alegem câştigătorul şi motivul pentru care o facem ţine mai mult de prezentare, decât de gust sau textură. Budincă de chia cu topping de căpşuni proaspete, totul într-un păhărel cu picior. Cel mai mult mi-a plăcut paharul şi standul. Singurul gust pe care l-am putut identifica a fost cel al căpşunilor care pluteau pe o secreţie albă, insipidă cu textură de salată de icre tăiate. Am fost în schimb dezamăgit de abundenţa deserturilor americane prezentate de concurenţi pentru categoria „cel mai bun desert internaţional”: cookies, cupcakes, cakepops şi cheesecake, toate extrem de dulci şi hipercolorate. Aici am căzut cu toţii de acord asupra unui cheesecake cu lămâie care a ieşit în evidenţă, dar mi-ar fi plăcut să văd mai multe deserturi din Franţa, Italia, Austria, Ungaria sau Turcia; poate anul viitor. 

Cel mai greu ne-a fost să alegem un câştigător pentru desertul tradiţional moldovenesc. Aici am descoperit Baba albă, Baba neagră şi Smântânelul, care deşi bune, n-au reuşit să se ridice la nivelul unui Medovik absolut delicios. Da, ştiu, Medovikul e la fel de tradiţional pentru ei cum e Doboşul pentru noi, dar mă aflu totuşi în Moldova, gulerul României, ţara în a cărei ceafă suflă Rusia de atâta timp, astfel încât merită să-şi însuşească acest tort drept unul de-al lor. Felicitări celor două fete, atât pentru tort cât şi pentru restul standului pe care l-am remarcat încă de la început.

Atunci când mănânci mult zahăr, sângele se transformă dintr-un lichid ce curge uşor într-un bulion, aşadar ce mi s-a întâmplat în următoarea oră nu-mi mai aduc prea bine aminte ştiu doar că îmi terminasem treaba pentru care am fost adus acolo, dar ziua de-abia începuse şi mai aveam multe de văzut.

Citeste tot...

When in Moldova (Ep.2) - Welcome to the hotel Chişinău

Episodul 1: In  the deathcar

Am intrat în Chişinău prin partea de est a oraşului şi cu toate că hotelul la care urma să ne cazăm era la maxim zece minute de mers cu maşina, pe o rută destul de dreaptă, Sergiu, care între timp se transformase în Serghei, a cotit-o spre nord. Au urmat apoi o serie de opriri făcute de acesta pentru a colecta bani de la nişte doamne care-l aşteptau pe marginea străzii. După bucla făcută, am intrat pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, una din străzile principale ale Chişinăului pe ale cărei laturi se află mai toate clădirile importante din capitală: guvern, parlament, primărie, câteva ministere şi poşta. Arhitectura clădirilor e interesantă, vegetaţia e abundentă, femeile superbe şi asfaltul e ca în palmă… ca în palma unei babe care-a muncit toată viaţa la colectiv. Bulevardul se termină în Piaţa Naţiunilor Unite unde se găseşte şi Hotelul Chişinău, genul acela  de clădire bine plasată, cu istorie şi detalii arhitecturale subtile, neglijată însă de cei în a cărei grijă se află. Serghei ne spune că hotelul e folosit acum pe post de clădire de birouri, dar din câte am văzut există şi camere de închiriat. Sloganul lor: „La noi te simţi ca la bunica acasă, nu e foarte modern, însă e curat, cald şi comod” este, cred eu, unul din motivele pentru care o să se aleagă praful de această clădire frumoasă. De când l-am citit mi-a apărut o babă în cap de care nu mai pot să scap şi care-mi spune: „Sunt bătrână maică, nu-s prea frumoasă, dar sunt (încă) caldă, umedă şi proaspăt epilată”… Mulţumesc, Hotel Chişinău!

Din fericire noi nu am stat „la bunica” ci la câteva sute de metri mai la vale, pe Dimitrie Cantemir 12, la Berd’s Design Hotel.  Mic, luxox, minimalist. Modern, dar cu motive tradiţionale moldoveneşti prezente la tot pasul, inserate discret şi integrate perfect în designul general al hotelului. Din câte am înţeles, covoarele cu motive naţionale, ce se găsesc în unele camere, au fost ţesute manual în Tibet, care dacă nu o fi vreun sat din Moldova, pe care nu reuşesc să-l găsesc pe hartă, nu e ceva ce pot aprecia. În rest nu am putut găsi vreun cusur întregului concept pe care Berd’s încearcă să-l prezinte, iar calitatea serviciilor face ca hotelul să merite toate colţurile din cele cinci stele pe care le are.

După ce-am primit cartelele, ne-am văzut fiecare de camera noastră. Aveam o oră la dispoziţie să ne reîmprospătăm după lungul drum. Fiind puţin răcit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să reglez temperatura cât mai sus posibil. Apoi am deschis TV-ul. Am butonat de la un cap la altul şi am găsit un singur post în limba română… nimic ştiinţific, nimic culinar, nimic pornografic. L-am închis şi m-am băgat în duş, căci mirosul din duba lui Serghei încă se ţinea după mine. Baia era impecabilă, la fel şi restul camerei. Nu lipsea nimic. De fapt lipsea, ori nu am ştiut eu unde să caut. În lista de preţuri a minibarului, pe ultima poziţie, şedea scris: „prezervative… 100 lei”. Nu aveam nevoie, dar eram curios să văd unde le ţin, ce marcă sunt şi câte. Poate sună stupid, dar prima oară m-am uitat în frigider, doar erau trecute pe lista de la minibar, apoi în dulapul de deasupra, apoi în sertarele de lângă, apoi în sertarele de la noptiere, sertarul de la masa televizorului, pe birou, în baie… nu erau nicăieri. M-am gândit că poate trebuie să suni la roomservice după ele sau că au uitat să refacă stocul. Bine că aveau alune căci începuse să mi se facă foame.

În lobby ne aştepta Viorica Nagacevschi, cea care avea să ne ţină companie în următoarele zile şi una din emisferele din spatele Festivalului Mai Dulce. Ea a avut grijă ca în prima seară să ne ducă într-unul din cele mai bune restaurante din Chişinău. Petru Chicu, bucătar şef şi totodată proprietar la Kiku Steak& Wine s-a gândit ca în locul unui meniu printat să ne pună pe masă tot meniul. Bruschete, salată, somon, porc, prepeliţă şi vită iar la final câteva deserturi. La insistenţa fetelor, la masă ni s-a alăturat Mimi, un Cabernet Sauvignon tânăr, care n-a văzut prea multă coajă, un roze frumos, sec, răcit exact cât trebuie. Vinul a fost bun, nu s-a potrivit cu tot ce era pe masă, dar a făcut pereche bună cu rujul de pe buzele fetelor şi nu aveam de gând să stric asta. Totuşi, involuntar, mecanismul de apărare împotriva feminizării excesive a mediului în care mă aflu, m-a transformat în ochii fetelor ce mă însoţeau din băiatul tăcut în nenorocitul care-şi permite să facă o femeie psihopată de la prima întâlnire. Lucrurile o luau la vale, dar între timp a sosit şi Nata sau Natalia Albot, după numele ei oficial – cealaltă emisferă din spatele Festivalului Mai Dulce şi nu numai, după cum aveam să aflu. De Nata m-am îndrăgostit instantaneu, dar aici nu era vorba de o iubire fizică ori platonică, cu toate că femeia e extraordinară, ci de una culinară. Pur şi simplu ma fascinat felul în care interacţiona cu mâncarea şi hedonismul sincer pe care-l manifesta în relaţie cu aceasta, total diferit de lăcomia patologică pe care o vezi la majoritatea celor care se declară iubitori de mâncare. Ne-am întors la hotel unde aveam să aflu în curând că 30 °C sunt prea multe chiar şi pentru un om răcit.

Citeste tot...

When in Moldova (ep.1) - In the deathcar

„Săptămâna trecută am fost la FESTIVALUL „MAI DULCE” din Chişinău. În următoarele zile  voi posta câteva articole despre experienţa trăită, oamenii interesanţi pe care i-am cunoscut şi locurile pe care le-am vizitat, toate adunate într-un text publicitar aşa cum numai eu ştiu să scriu. Dacă o să vă placă şi mai vreţi, daţi share, daţi like şi dacă nu, daţi-vă dracu’ de aici!”

                                                                                                                                                                                                                                                                            M.B.

Pe un colţ al Grădinii Icoanei  mă aşteptă un Volkswagen Transporter, albastru, aproape la fel de vechi ca mine. „Vezi că nu mai suntem acolo, suntem chiar la intersecţia dintre Xenopol şi Grigorescu. E o dubă albastră pe avarii.” Grăbesc pasul şi mă uit în zare. Văd duba, văd albastrul şters, însă nici un bec licărind a aşteptare. Deşi sunt încă la capătul opus al străzii, mă prind că aia e maşina după lumina roşie emisă de grupul cu care aveam să-mi petrec următoarele trei zile. Cu toate că, şi fără să vreau, stau mai tot timpul numai printre femei, singura dată când am mai avut atât de mult ruj roşu în preajmă a fost când am nimerit greşit pe raionul de cosmetice din Cora. După ce sunt întâmpinat cu clasicul „Cum poţi fi atât de slab?.. doar eşti cofetar.”, Sergiu, şoferul, îmi ia rucsacul şi-l îndeasă cu puţin efort printre valizele companioanelor mele. Urcăm toţi în maşină şi cu toate că oraşul e aglomerat Sergiu ajunge destul de repede la ieşire, apelând la manevre care ne fac să întindem mâna după centură. Acestea, deşi există, nu merg cuplate şi curând ne dăm seama că la 120’ la oră prin sate sau curbe strânse, abordate pe contrasens, oricum nu ar mai conta. Nu mi-a fost niciodată frică de moarte, nu-mi era nici acum, mă temeam doar de perspectiva de a ajunge o grămadă de MDM inconştientă, dar încă vie, prin vreun spital care face şpriţ cu dezinfectanţii. Peisajul e urât, dar odată ce trecem de Bârlad lucrurile se schimbă brusc şi pur şi simplu nu-mi mai pot lua ochii de pe geam. Moldova e toată ca o pătură mototolită, plină de cute, de dealuri şi de văi, nimic nu e drept, nimic nu e ordonat şi de-odată stilul de condus al lui Sergiu pare să capete logică. Acesta reuşeşte să ne aducă la destinaţie întregi, cu o oră mai devreme, deşi pierdusem o grămadă de timp la vamă. 

Citeste tot...

Psihopatiserul Arti Zan (Ep.1)

 - Unde te vezi peste cinci ani?

Artur nu mai era de mult atent la omul care-i punea întrebările, în schimb cerceta curios lampa de metal de pe biroul celui care-i lua interviul. Aerul din jurul ei se dilata de la căldura intensă pe care o degaja.

- V-aţi fript vreodată?

- Poftim?

- De lampă, v-aţi fript vreodată?

- Nu, dar nu văd…

- Spuneţi-mi, credeţi că o să vă frigeţi vreodată în următorii cinci ani?

Omul din faţa lui Artur schiţă un zâmbet amestecat cu scârbă, oftă şi începu să-şi facă ordine prin hârtiile de pe birou.

- Înţeleg ce vrei să faci, dar noi aici nu căutăm filozofi, noi vrei oameni serioşi, care să stea cu noi mult timp, pe care să-i creştem şi care să aducă valoare echipei noastre.

- Deci fanteziile mele pe termen lung vă ajută pe voi să vă daţi seama dacă sunt omul potrivit.

- Mai degrabă aspiraţiile. Îmi poţi răspunde te rog?

Artur se uita din nou la lampă, de data asta începu să urmărească firul care se pierdea sub birou şi se întreba cât de lung e.

- La închisoare. Îi răspunse Artur scurt, apoi luă lampa de pe birou şi îl lovi cu ea în cap pe omul de pe scaun. Acesta se prăbuşi pe podea, iar sângele începu să-i şiroiască ajungând până la talpa pantofului lui Artur.

- Nu sunt sigur dacă pentru omor sau vătămare corporală, rămâne de văzut…

Luă un şerveţel din pachetul de pe birou şi îşi şterse pantoful, apoi aruncă şerveţelul la întâmplare şi ieşi din birou. Trecu pe lângă secretară şi îşi luă la revedere zâmbind.

Era al optulea interviu la care Artur participa într-o singură săptămână şi la toate opt a primit aceleaşi întrebări de la oameni care nu ştiau să facă nici o clătită. Toţi vroiau de la el previziuni şi autoportrete, dar nimeni nu era curios să afle dacă ştie diferenţa dintre demarara sau turbinado, dintre o bezea italiană şi una franţuzească sau la ce temperatură se pasteurizează o cremă cu ouă.

Nu era primul om pe care îl omora sau încerca să-l omoare şi nu îi era teamă că o să intre la închisoare, deşi nu mai fusese niciodată până atunci. Nu avea prieteni, nu avea un loc de muncă, nu îşi mai plătise întreţinerea de un an, iar Luiza Cuscă, tipa cu care stătea, îl părăsise de trei luni, aşa că un peisaj nou îi suna interesant acestuia.

În drum spre casă trecu prin piaţă şi îşi cumpără o legătură mare de ridichi roşii. Ridichiile erau unul din puţinele lucruri care-l mai făceau fericit pe Artur. Îi plăcea să le mănânce în loc de popcorn când se uita la filme. Îşi pusese „The Delicate Delinquent” şi se apucă să ronţăie. După o oră adormi în faţa laptopului şi scăpă castronul cu ridichi pe podea, acestea rostogolindu-se peste tot.

Artur visa că patronul de la ultimul loc unde a lucrat încerca să-l omoare. Visa asta aproape în fiecare noapte de câteva săptămâni, de fiecare dată alt scenariu, dar aceeaşi idee. Un om furios de 130 de kile care încerca să-l strivească sub propria greutate.

Soneria suna în continuu de un minut. Artur se trezi transpirat şi sări din pat, călcând pe o ridiche. Se duse la uşă şi deschise fără să se mai uite cine e.

- Vai vecine, te-am deranjat?

- Nu, ce s-a întâmplat?

- Uite, iar am apăsat pe nu ştiu ce buton şi nu mai pot să schimb programele la televizor.

- Bine, vin imediat, staţi să pun ceva pe mine.

- Ei, aş… stai liniştit! Ce, eu n-am trei în casă? Crezi că n-oi fi mai văzut bărbaţi în chiloţi.

Deşi tocmai visa cum o namilă de om încerca să-l omoare, Artur se trezise cu o erecţie inexplicabilă pe care o ascundea după uşă, dar cum doamna Stănescu avea o urgenţă se hotărâ că nu e acum momentul să se ruşineze şi porni pe urmele acesteia cu un mers ciudat. Ceea ce nu menţionase doamna Stănescu e că în casă avea şi o fată, Simona, care stătea cu chirie.

- Ce faci dom’le, nu ţi-e ruşine? Ieşi din casă mea!

- Păi eu am zis să pun ceva pe mine, dar dacă aţi insistat, ce era să fac?

- Ieşi odată! Vrei să te vadă fata asta?

- Eu aş vrea, dar…

- Perversu dracului! Să nu te mai văd pe aici! Îl împinse pe Artur afară şi trânti uşa după el. În tot acest timp Simona privea amuzată prin uşa întredeschisă de la dormitorul din fundul apartamentului.

După un sfert de oră soneria se auzi din nou. Artur scăpase de erecţie şi acum avea şi nişte pantaloni pe el. Deschise uşa tot fără să se uite şi…

Va urma…

Citeste tot...

Filosofisticat (Ep.1) - Albăstrele

Când spui despre o roşie că e roşie, e doar o impresie, de vreme ce atomii din care e compusă acea roşie reuşesc să absoarbă toate culorile din spectrul luminos mai puţin roşul, pe care îl reflectă înapoi spre retina noastră. Aşadar roşia e orice numai roşie nu. E albastră, verde, kaki sau magenta, dar nu roşie. Mergând pe acelaşi fir logic am putea spune că negrii sunt cei mai albi oameni din moment ce reuşesc să absoarbă tot spectrul luminos, despre ale cărui culori am învăţat în şcoală că puse laolaltă devin alb. Ceea ce înseamnă că oamenii care se consideră albi sunt de fapt adevăraţii negri. Şi cum roşu cu verde fac maro înseamnă că eu sunt un negru cu ochi albaştri. Dacă tot am adus vorba de maro…

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună negresă. La prăjitură mă refer. Bine, nici prăjitură nu-mi place cum sună. E prea apropiat de prăjeală şi pentru un popor francofon nu înţeleg cum n-am fost în stare să găsim un nume mai bun. Când eram mic şi mâncam negresă, mă gândeam mereu că trebuie să aibă vreo legătură cu femeile negre. Când am mai crescut şi am descoperit cuvântul rasist, am ajuns la concluzia că nu sunt unul, de vreme ce-mi plac negresele, dar nu şi cuvântul folosit pentru a le denumi. Apoi m-am făcut cofetar şi-am văzut că negresa asta, oricât de mult am diluat-o cu ingrediente ieftine, de la margarină până la sifon, nu e nimic altceva decât un brownie. Atunci, dacă cei care au inventat această prăjitură au găsit de cuviinţă să-i spună brownie, vorbitori de limba engleză fiind, mă gândesc că au făcut-o ţinând cont de culoarea maro pe care prăjitura o are. Recunosc că nu am cercetat în profunzime, dar până acum se pare că nimănui nu i s-a părut o idee bună să echivaleze „brownies” cu „maronele”, aşa că până voi fi contestat, mi-o asum şi o dau mai departe ca pe o alternativă mai corectă din toate punctele de vedere. Totuşi, dacă ar fi să ţin cont de lema enunţată mai sus, azi o să vă dau o reţetă de albăstrele.

Totul începe într-o oală cu fundul gros aşezată pe un foc mic cu 140 grame de unt 82%, 35 grame de unt de cocos, 100 grame de ciocolată 85%, 15 grame cacao şi măruntaiele de la un baton de vanilie, amestecate constant, până când ingredientele se topesc. Maronelele or să fie pe atât de bune pe cât sunt şi ingredientele din această primă compoziţie aşa că încercaţi să vă abţineţi de la Pilos şi Kandia. Folosiţi ouă de la găini stresate şi zahăr de la bulgari dacă v-a găsit economisitul, dar nu vă atingeţi de ciocolată. 

Pe acelaşi foc mic, dar într-o altă oală cu fund kardashianic am încălzit 175 grame de ou împreună cu 275 grame de zahăr granulat şi 2 grame de sare de Subcarpaţi, amestecând în continuu cu un tel până s-a dizolvat zahărul. Ce faceţi mai departe, depinde de cât de groasă vă place. Dacă o preferaţi subţire, densă şi umedă luaţi-o de pe foc şi nu-i mai faceţi nimic. Dacă o vreţi groasă, aerată şi mai puţin umedă, tot în afara focului, luaţi telul în mână şi exersaţi-vă încheietura vreo cinci minute ori până se umflă, iar dacă mâna nu vă mai ajută ca pe vremuri, puteţi oricând folosi mijloace electromecanizate. Apoi şi într-un caz şi în celălalt încorporaţi smoala din prima oală în compoziţia din cea de-a doua, cu menţiunea să vă purtaţi mai delicat cu ouăle dacă v-aţi decis să le faceţi spumă. La final nu mai rămâne decât să cerneţi peste 115 grame de făină tip 550 cu 10% proteină şi să o amestecaţi doar cât să se încorporeze. 

Compoziţia e suficientă pentru o tavă de 25/18cm unsă cu unt şi tapetată cu foaie de copt. În funcţie de cât de mult aer băgaţi în ea, poate să iasă înaltă de la 2 până la 4 cm. De copt se coace la jumatea cuptorului preîncălzit, la 165°C timp de 30 minute într-un cuptor electric cu ventilator şi căldură de jos sau la 175°C timp de 35 de minute într-unul cu gaz, cu menţiunea că fiecare cuptor e diferit şi dacă nu vă iese înseamnă doar că nu aveţi o relaţie intimă cu cuptorul vostru aşa cum orice făcător de dulciuri ar trebui să aibă.

În finalizare, dacă tot am zgâriat superficial subiectul discriminării cromatice, vreau să vă las cu un gând lipicios pe faţă: în ziua de azi există mai mulţi sclavi decât oricând altcândva în istoria omenirii şi o bună parte din ei sunt copii folosiţi la munci simple, dar periculoase, undeva în procesul de producţie al unor lucruri pe care le folosim cu atâta plăcere. Aşa că data viitoare când vă băgaţi piciorul într-o talpă moale, daţi cu degetul peste un ecran lucios sau daţi pe gât cantităţi considerabile de ciocolată fină, fiţi siguri că la celălalt capăt există cineva în picioarele goale care-şi dă cu degetul pe sub nasul plin de muci şi mănâncă doar cât să funcţioneze. Mie nu-mi pasă, căci sunt o brută lipsită de empatie, dar poate vouă vi se pune măcar un nod în gât.

Citeste tot...