Episodul 1 - In the deathcar
Episodul 2 - Welcome to the Hotel Chişinău
E 5 dimineaţa în Chişinău.
Soarele se pregăteşte să răsară şi arşiţa pe care o creasem artificial în
cameră se mai risipise. Am adormit pe la unu noaptea uitându-mă la un film cu
Milla Jovovich pe un post rusesc, dar m-am trezit pe un altul ce rula o
reclamă pusă pe repeat. Cred că o auzisem toată noaptea, altfel nu-mi explic
visele fabricate de creierul meu în care Milla mă tot îndemna să-i „descopăr
potecile neumblate”, iar eu mă conformam.
Din grupul cu care plecasem de la
Bucureşti, pe lângă faptul că eram singura persoană cu genitalele plasate la
exterior, eram şi singurul cofetar, deci singurul cu ceas biologic. Rujatele,
funcţionau după alte coordonate, venind din domenii în care problemele începeau
să apară mai târziu în zi, aşa că nu m-am mirat când au zis să luam micul dejun
la 9:30. Eram treaz de două ore aşa că la 7:05 deja sorbeam dintr-un ceai negru
în restaurantul de la parterul hotelului. Alături comandasem egged bread-ul din
meniu aka frigănele. Nu mă aşteptam la garnitura de salată verde şi roşii, aşa
că le-am împins într-un colţ şi peste pâinea înouată mi-am turnat câteva din
pliculeţele de zahăr pentru ceai. Eram singur în tot restaurantul şi cei trei
ospătari, exagerat de amabili cu un antisocial necioplit ca mine, roiau în
jurul mesei asigurându-se că totul e în regulă. Totuşi în spatele acestei măşti
profesionale pe care o purtau, puteai vedea cu uşurinţă cum se strică de râs
uitându-se la un ţărănoi cum îşi toarnă zahăr peste egg bread-ul lor de cinci
stele, care era chiar bun de altfel, crocant la exterior, potrivit de moale în
interior şi cu un gust discret de beurre noisette, exact cum le făcea mamaie.
Mi-am mai turnat nişte ceai şi-am început să citesc dintr-un Salinger pe care-l
târam după mine. Câteva zeci de pagini mai târziu au coborât şi fetele.
Adevărul e că nu mă chemase nimeni acolo să mă îndop cu mâncarea şi vinul lor bun. Aveam treabă, aşa că la 10, Elena, una din minionii Natei
şi ai Vioricăi ne-a luat de la hotel cu un taxi care făcea maşina lui Sergiu să
pară limuzină prin comparaţie.
[…]
Mă aflu la intersecţia dintre
două străzi, într-o zonă frumoasă din centru Chişinăului, lângă două butoaie
colorate. Aici e epicentrul Festivalului „Mai Dulce”. De-alungul celor două
străzi stau aşezate pe-o parte şi pe alta standuri cu dulciuri de tot felul,
fructe proaspete şi conservate, miere, nuci şi migdale, haine şi multe alte obiecte
de artizanat. Nimic de acolo nu pare să vină de pe vreo linie mecanizată ori
din îndepărtata Chină. Totul de mână, totul local. Într-un capăt de stradă stă
montată o scenă unde se întâmplă diverse lucruri. De fapt, peste tot se
întâmplă ceva. Oameni de toate vârstele şi copii în special se plimbă veseli,
gustă din dulciuri şi iau parte la tot felul de ateliere şi concursuri.
Asta e cam tot ce-am apucat să
văd, căci sunt imediat luat din acea agitaţie şi tras într-un colţ. Aici îi
întâlnesc pe ceilalţi membri ai juriului. Suntem şase în total şi împreună avem
sarcina de a găsi trei câştigători pentru concursul de amatori „Cireaşa de pe
tort”. Într-un timp foarte scurt fiecare dintre noi are de gustat în jur de 15
prăjituri ca mai apoi să hotărâm câştigătorii pentru cel mai bun desert
tradiţional, cel mai bun desert internaţional şi visul oricărui cofetar: cel
mai bun desert raw-vegan.
Mă bucură nespus lipsa de interes a participanţilor faţă de dulciurile raw-vegane, care dincoace de Prut pare că s-a
răspândit precum o ciumă, infectând un domeniu al cărui singur scop este să
producă plăcere. Fiind foarte puţini concurenţi la această categorie, nu ne e
deloc greu să alegem câştigătorul şi motivul pentru care o facem ţine mai mult
de prezentare, decât de gust sau textură. Budincă de chia cu topping de căpşuni
proaspete, totul într-un păhărel cu picior. Cel mai mult mi-a plăcut paharul şi
standul. Singurul gust pe care l-am putut identifica a fost cel al căpşunilor
care pluteau pe o secreţie albă, insipidă cu textură de salată
de icre tăiate. Am fost în schimb dezamăgit de abundenţa deserturilor americane
prezentate de concurenţi pentru categoria „cel mai bun desert internaţional”:
cookies, cupcakes, cakepops şi cheesecake, toate extrem de dulci şi
hipercolorate. Aici am căzut cu toţii de acord asupra unui cheesecake cu lămâie
care a ieşit în evidenţă, dar mi-ar fi plăcut să văd mai multe deserturi din Franţa,
Italia, Austria, Ungaria sau Turcia; poate anul viitor.
Cel mai greu ne-a fost să alegem
un câştigător pentru desertul tradiţional moldovenesc. Aici am descoperit Baba
albă, Baba neagră şi Smântânelul, care deşi bune, n-au reuşit să se ridice la
nivelul unui Medovik absolut delicios. Da, ştiu, Medovikul e la fel de
tradiţional pentru ei cum e Doboşul pentru noi, dar mă aflu totuşi în Moldova,
gulerul României, ţara în a cărei ceafă suflă Rusia de atâta timp, astfel încât
merită să-şi însuşească acest tort drept unul de-al lor. Felicitări celor două
fete, atât pentru tort cât şi pentru restul standului pe care l-am remarcat
încă de la început.
Atunci când mănânci mult zahăr,
sângele se transformă dintr-un lichid ce curge uşor într-un bulion, aşadar ce
mi s-a întâmplat în următoarea oră nu-mi mai aduc prea bine aminte ştiu doar că
îmi terminasem treaba pentru care am fost adus acolo, dar ziua de-abia începuse
şi mai aveam multe de văzut.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu