Psihopatiserul Arti Zan (Ep.1)

 - Unde te vezi peste cinci ani?

Artur nu mai era de mult atent la omul care-i punea întrebările, în schimb cerceta curios lampa de metal de pe biroul celui care-i lua interviul. Aerul din jurul ei se dilata de la căldura intensă pe care o degaja.

- V-aţi fript vreodată?

- Poftim?

- De lampă, v-aţi fript vreodată?

- Nu, dar nu văd…

- Spuneţi-mi, credeţi că o să vă frigeţi vreodată în următorii cinci ani?

Omul din faţa lui Artur schiţă un zâmbet amestecat cu scârbă, oftă şi începu să-şi facă ordine prin hârtiile de pe birou.

- Înţeleg ce vrei să faci, dar noi aici nu căutăm filozofi, noi vrei oameni serioşi, care să stea cu noi mult timp, pe care să-i creştem şi care să aducă valoare echipei noastre.

- Deci fanteziile mele pe termen lung vă ajută pe voi să vă daţi seama dacă sunt omul potrivit.

- Mai degrabă aspiraţiile. Îmi poţi răspunde te rog?

Artur se uita din nou la lampă, de data asta începu să urmărească firul care se pierdea sub birou şi se întreba cât de lung e.

- La închisoare. Îi răspunse Artur scurt, apoi luă lampa de pe birou şi îl lovi cu ea în cap pe omul de pe scaun. Acesta se prăbuşi pe podea, iar sângele începu să-i şiroiască ajungând până la talpa pantofului lui Artur.

- Nu sunt sigur dacă pentru omor sau vătămare corporală, rămâne de văzut…

Luă un şerveţel din pachetul de pe birou şi îşi şterse pantoful, apoi aruncă şerveţelul la întâmplare şi ieşi din birou. Trecu pe lângă secretară şi îşi luă la revedere zâmbind.

Era al optulea interviu la care Artur participa într-o singură săptămână şi la toate opt a primit aceleaşi întrebări de la oameni care nu ştiau să facă nici o clătită. Toţi vroiau de la el previziuni şi autoportrete, dar nimeni nu era curios să afle dacă ştie diferenţa dintre demarara sau turbinado, dintre o bezea italiană şi una franţuzească sau la ce temperatură se pasteurizează o cremă cu ouă.

Nu era primul om pe care îl omora sau încerca să-l omoare şi nu îi era teamă că o să intre la închisoare, deşi nu mai fusese niciodată până atunci. Nu avea prieteni, nu avea un loc de muncă, nu îşi mai plătise întreţinerea de un an, iar Luiza Cuscă, tipa cu care stătea, îl părăsise de trei luni, aşa că un peisaj nou îi suna interesant acestuia.

În drum spre casă trecu prin piaţă şi îşi cumpără o legătură mare de ridichi roşii. Ridichiile erau unul din puţinele lucruri care-l mai făceau fericit pe Artur. Îi plăcea să le mănânce în loc de popcorn când se uita la filme. Îşi pusese „The Delicate Delinquent” şi se apucă să ronţăie. După o oră adormi în faţa laptopului şi scăpă castronul cu ridichi pe podea, acestea rostogolindu-se peste tot.

Artur visa că patronul de la ultimul loc unde a lucrat încerca să-l omoare. Visa asta aproape în fiecare noapte de câteva săptămâni, de fiecare dată alt scenariu, dar aceeaşi idee. Un om furios de 130 de kile care încerca să-l strivească sub propria greutate.

Soneria suna în continuu de un minut. Artur se trezi transpirat şi sări din pat, călcând pe o ridiche. Se duse la uşă şi deschise fără să se mai uite cine e.

- Vai vecine, te-am deranjat?

- Nu, ce s-a întâmplat?

- Uite, iar am apăsat pe nu ştiu ce buton şi nu mai pot să schimb programele la televizor.

- Bine, vin imediat, staţi să pun ceva pe mine.

- Ei, aş… stai liniştit! Ce, eu n-am trei în casă? Crezi că n-oi fi mai văzut bărbaţi în chiloţi.

Deşi tocmai visa cum o namilă de om încerca să-l omoare, Artur se trezise cu o erecţie inexplicabilă pe care o ascundea după uşă, dar cum doamna Stănescu avea o urgenţă se hotărâ că nu e acum momentul să se ruşineze şi porni pe urmele acesteia cu un mers ciudat. Ceea ce nu menţionase doamna Stănescu e că în casă avea şi o fată, Simona, care stătea cu chirie.

- Ce faci dom’le, nu ţi-e ruşine? Ieşi din casă mea!

- Păi eu am zis să pun ceva pe mine, dar dacă aţi insistat, ce era să fac?

- Ieşi odată! Vrei să te vadă fata asta?

- Eu aş vrea, dar…

- Perversu dracului! Să nu te mai văd pe aici! Îl împinse pe Artur afară şi trânti uşa după el. În tot acest timp Simona privea amuzată prin uşa întredeschisă de la dormitorul din fundul apartamentului.

După un sfert de oră soneria se auzi din nou. Artur scăpase de erecţie şi acum avea şi nişte pantaloni pe el. Deschise uşa tot fără să se uite şi…

Va urma…

Citeste tot...

Filosofisticat (Ep.1) - Albăstrele

Când spui despre o roşie că e roşie, e doar o impresie, de vreme ce atomii din care e compusă acea roşie reuşesc să absoarbă toate culorile din spectrul luminos mai puţin roşul, pe care îl reflectă înapoi spre retina noastră. Aşadar roşia e orice numai roşie nu. E albastră, verde, kaki sau magenta, dar nu roşie. Mergând pe acelaşi fir logic am putea spune că negrii sunt cei mai albi oameni din moment ce reuşesc să absoarbă tot spectrul luminos, despre ale cărui culori am învăţat în şcoală că puse laolaltă devin alb. Ceea ce înseamnă că oamenii care se consideră albi sunt de fapt adevăraţii negri. Şi cum roşu cu verde fac maro înseamnă că eu sunt un negru cu ochi albaştri. Dacă tot am adus vorba de maro…

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună negresă. La prăjitură mă refer. Bine, nici prăjitură nu-mi place cum sună. E prea apropiat de prăjeală şi pentru un popor francofon nu înţeleg cum n-am fost în stare să găsim un nume mai bun. Când eram mic şi mâncam negresă, mă gândeam mereu că trebuie să aibă vreo legătură cu femeile negre. Când am mai crescut şi am descoperit cuvântul rasist, am ajuns la concluzia că nu sunt unul, de vreme ce-mi plac negresele, dar nu şi cuvântul folosit pentru a le denumi. Apoi m-am făcut cofetar şi-am văzut că negresa asta, oricât de mult am diluat-o cu ingrediente ieftine, de la margarină până la sifon, nu e nimic altceva decât un brownie. Atunci, dacă cei care au inventat această prăjitură au găsit de cuviinţă să-i spună brownie, vorbitori de limba engleză fiind, mă gândesc că au făcut-o ţinând cont de culoarea maro pe care prăjitura o are. Recunosc că nu am cercetat în profunzime, dar până acum se pare că nimănui nu i s-a părut o idee bună să echivaleze „brownies” cu „maronele”, aşa că până voi fi contestat, mi-o asum şi o dau mai departe ca pe o alternativă mai corectă din toate punctele de vedere. Totuşi, dacă ar fi să ţin cont de lema enunţată mai sus, azi o să vă dau o reţetă de albăstrele.

Totul începe într-o oală cu fundul gros aşezată pe un foc mic cu 140 grame de unt 82%, 35 grame de unt de cocos, 100 grame de ciocolată 85%, 15 grame cacao şi măruntaiele de la un baton de vanilie, amestecate constant, până când ingredientele se topesc. Maronelele or să fie pe atât de bune pe cât sunt şi ingredientele din această primă compoziţie aşa că încercaţi să vă abţineţi de la Pilos şi Kandia. Folosiţi ouă de la găini stresate şi zahăr de la bulgari dacă v-a găsit economisitul, dar nu vă atingeţi de ciocolată. 

Pe acelaşi foc mic, dar într-o altă oală cu fund kardashianic am încălzit 175 grame de ou împreună cu 275 grame de zahăr granulat şi 2 grame de sare de Subcarpaţi, amestecând în continuu cu un tel până s-a dizolvat zahărul. Ce faceţi mai departe, depinde de cât de groasă vă place. Dacă o preferaţi subţire, densă şi umedă luaţi-o de pe foc şi nu-i mai faceţi nimic. Dacă o vreţi groasă, aerată şi mai puţin umedă, tot în afara focului, luaţi telul în mână şi exersaţi-vă încheietura vreo cinci minute ori până se umflă, iar dacă mâna nu vă mai ajută ca pe vremuri, puteţi oricând folosi mijloace electromecanizate. Apoi şi într-un caz şi în celălalt încorporaţi smoala din prima oală în compoziţia din cea de-a doua, cu menţiunea să vă purtaţi mai delicat cu ouăle dacă v-aţi decis să le faceţi spumă. La final nu mai rămâne decât să cerneţi peste 115 grame de făină tip 550 cu 10% proteină şi să o amestecaţi doar cât să se încorporeze. 

Compoziţia e suficientă pentru o tavă de 25/18cm unsă cu unt şi tapetată cu foaie de copt. În funcţie de cât de mult aer băgaţi în ea, poate să iasă înaltă de la 2 până la 4 cm. De copt se coace la jumatea cuptorului preîncălzit, la 165°C timp de 30 minute într-un cuptor electric cu ventilator şi căldură de jos sau la 175°C timp de 35 de minute într-unul cu gaz, cu menţiunea că fiecare cuptor e diferit şi dacă nu vă iese înseamnă doar că nu aveţi o relaţie intimă cu cuptorul vostru aşa cum orice făcător de dulciuri ar trebui să aibă.

În finalizare, dacă tot am zgâriat superficial subiectul discriminării cromatice, vreau să vă las cu un gând lipicios pe faţă: în ziua de azi există mai mulţi sclavi decât oricând altcândva în istoria omenirii şi o bună parte din ei sunt copii folosiţi la munci simple, dar periculoase, undeva în procesul de producţie al unor lucruri pe care le folosim cu atâta plăcere. Aşa că data viitoare când vă băgaţi piciorul într-o talpă moale, daţi cu degetul peste un ecran lucios sau daţi pe gât cantităţi considerabile de ciocolată fină, fiţi siguri că la celălalt capăt există cineva în picioarele goale care-şi dă cu degetul pe sub nasul plin de muci şi mănâncă doar cât să funcţioneze. Mie nu-mi pasă, căci sunt o brută lipsită de empatie, dar poate vouă vi se pune măcar un nod în gât.

Citeste tot...

Poveşti EB.. cu reţetă (Ep.1) – Opt pe Nouă

 Nota autorului: „Alături de articolele de Stand-up Scientology, ca cele despre făină şi de Minime, pe care am decis să le preiau şi să le continui de pe fostul meu blog cu ţâţe, azi debuteaz cu un nou tip de articole şi anume Poveştile Empirico-Banale însoţite de o reţetă. Empirico-Banal, dacă sunteţi proşti şi nu v-aţi prins deja, este un stil literar pe care tocmai l-am inventat azi nouă Martie la miez de noapte, ce se vrea a fi opusul stilului SF atât de popular în ziua de azi.”

Alaltăieri, de ziua femeii, nici nu ieşisem bine din bloc şi în mai puţin de 100 de metri am auzit minim trei doamne plângându-se altor doamne despre viaţa lor nefericită. Supărarea plutea în aer şi aerul  lovea, în sunete ascuţite scoase dintre buze subţiri, pereţii blocurilor ce rezonau cu gălăgia de afară, căci în fiecare apartament se afla o femeie mâhnită că bărbatul ei, odată fără de burtă şi chelie, nu i-a mai luat o floare de când era tânără. A preferat în schimb să-şi ia un pet de bere la doi litri şi să se facă muci înainte ca ea să apuce să vorbească. A iubit-o cândva, dar acum nu mai poate suporta această variantă stafidită sau împănată, după caz, şi mult mai gălăgioasă a fetei pe care o cunoscuse cu decenii în urmă. Şi ea l-a iubit de mult, dar acum, deşi carnea ei obosită şi bătrână strigă după o mângâiere, preferă să stea chircită într-un pat, în altă cameră, să îşi dea singură cu unsori, decât să se lase atinsă de mâna aspră a epavei cu care împarte micul apartament. Ea nu mai e femeie în faţa lui, dar a rămas femeie în faţa lui Dumnezeu şi ca o bună creştină coace de zor la împletituri unse cu miere şi date prin nucă. „Le-am făcut pentru porcu’ de bărbate-miu”, dar de fapt le-a făcut din inerţie, de pe vremea când avea copii în casă. Acum, ce n-a reuşit să împartă prin vecini, stă să se usuce pe masă, căci porcu’ are o dietă mai lichidă. Patruzeci de idioţi, care s-au căcat pe ei de frig într-un lac de dragul lui Dumnezeu, sunt nimic pe lângă milioanele de femei şi bărbaţi, martiri ai prostiei, ce aleg să sufere o viaţă întreagă unii lângă alţii, fiecare în micul lor lac îngheţat, crezând şi acceptând că viaţa e rea şi stupidă, dar totodată ignorând faptul că ei sunt idioţii care au ales să intre şi să rămână în acel lac.

Afară, departe de suferinţa casnică, îmi continui drumul către piaţă. Fentez doi căcaţi, unul mare, bine conturat şi închis la culoare, probabil al unui Bullmastiff şi altul moale, descompus, târât de tălpi neatente în mai multe direcţii, trasând dâre de culoarea şofranului pe asfaltul ud. Ajung în piaţă şi mă afund în mlaştina de oameni încercând să-mi croiesc drum către taraba cu nuci. Aici nu sunt decât eu şi câteva babe înăcrite. Restul, viitorii martiri ai iubirii, se calcă în picioare la chioşcurile cu flori pentru nişte beţe perisabile, inodore şi colorate în vârf, vândute de oameni la fel de coloraţi, la suprapreţ şi fără taxe. La taraba cu nuci, în zona amenajată pentru cei cu certificat de producător, dau peste un om la fel de colorat ca ăia de vând flori şi încep să cred că doar cei din etnia în speţă mai produc ceva în ţara asta. „Patruşcinci’ dă lei!”, „..şi acum cursul valutar: un Dolar American, 4.05 lei… un Franc Elveţian, 4.08 lei… un Euro, 100 grame de nuci ”. Nu e ca şi cum ai avea de ales. Toate grămezile de nuci de pe toate tarabele sunt din acelaşi sac şi preţul îl dictează cel ce are sacul. Cumpăr resemnat o cantitate mai mare decât cere reţeta, căci reţeta nu conţine nici lemn nici viermi, nici mucegai, apoi îmi croiesc iar drum prin mulţimea colcăindă şi cumva în drumul înapoi de la piaţă spre casă, deşi nu vreau, mă trezesc cărând şi eu un mănunchi de beţe inodore pentru cea care peste decenii, probabil nici nu o să mai vrea să doarmă în pat cu mine.

Ajuns acasă, pun 75 grame de lapte dulce la încălzit, fărâm între degete 25 grame de drojdie proaspătă peste care presar 50 grame de făină 480, apoi frec totul cu un tel şi las castronul să stea undeva la cald.

I: Faci d-alea?

M: Da..

I: Yei! Şi dă să mă ia în braţe. Bă, da’ cam puţi!

M: Cum dracu să put, mă? Abia m-am spălat.

I: Nu ştiu, dar puţi a brânză, a picioare, a cur nespălat! Apoi mă împinge.

M: E drojdia mă! Îmi miroase mâna a drojdie!

I: Ei, da! Cum să miroasă drojdia aşa urât?

M: Dar cum crezi că aş putea eu să miros aşa de urât? Şi îi dau mâna s-o miroasă. Te rog, dacă o să put vreodată aşa să te dersparţi de mine. Eu unul aşa aş face.

Într-un castron mare amestec 100 grame de ou cu 25 grame de zahăr, 6 grame de sare fină, coaja de la o lămâie mare şi nişte esenţe, 225 grame de lapte cald şi 425 grame de făină 480. Las făina să tragă umezeala un sfert de ceas apoi încorporez maiaua de mai sus şi frământ coca până se dezlipeşte de castron. Cum nu am trei mâini şi Izabela nu vrea să-mi ţină castronul, mă aşez pe un colţ de pat şi cu castronul între picioare încep să frământ furios coca. Zicea o tipă zilele trecute că frământatul pâinii pentru babele de la ţară era ca un fel de yoga, le ajuta să se deconecteze, să nu se mai gândească la nimic. Eu mă gândesc la buci. Juma’ de ceas cât apuc, plesnesc, rotesc şi ciupesc coca aia mă gândesc numai la buci. Nimeni nu ştie să se poarte mai bine cu un cur de femeie decât un bărbat care frământă cocă.

I: Zici că faci laba! Imi zice Izabela, care stătea undeva în spatele meu.

M: Nu ştiu cum îţi închipui tu că face un bărbat laba, dar în nici un caz nu arată aşa.

I: Eu dacă aş avea puţă, aşa aş face!

M: Da, şi eu dacă aş avea pizdă… m-ai văzut cum dau brânză pe răzătoare?

După ce-am bătut bine coca mă străduiesc să încorporez 100 grame ulei de floarea soarelui, apoi acopăr vasul şi uit de el într-un loc cald aproape un ceas. Scot coca pe masa unsă cu ulei, o împăturesc şi o apăs să iasă gazele din ea apoi o mai las să se relaxeze un sfert de ceas. O întind apoi subţire de juma’ de centimetru şi o tai în două. Pe fiecare jumătate lungă a fiecărei jumătăţi tăiate presar nucă măcinată amestecată cu un praf de nucşoară şi rulez strâns până la jumătate. Întorc jumătatea goală pe partea cealaltă, o presar şi p-asta cu nucă şi o rulez la fel de strâns. 

Tai apoi bucăţi groase cât un deget de ţăran, le pun în tavă cu spaţiu suficient între ele şi le las la crescut. Repet operaţiunea şi cu cealaltă jumătate. După ce-au crescut le vâr în cuptorul pe gaz, la mijloc, preîncins la 200°C şi le coc cam 15-20 de minute sau până devin brun aurii. Tăvile care aşteaptă să fie coapte stau între timp într-un loc mai răcoros. Cât timp se coc opturile pregătesc un sirop din 300 grame zahăr granulat şi 300 grame apă. Îl răcesc puţin şi adaug 100 grame miere de tei şi 100 grame de Muscat parfumat. Înec fiecare măcinic în siropul călduţ şi îi las să se odihnească într-o tavă. Repet operaţiunea dacă simt că mai e nevoie. Apoi aştept câteva ore ca gustul şi textura să ajungă la apogeu.

Şi-am încălecat pe Izabela şi m-a dat la o parte că încă îmi mai puţea mâna a drojdie.

Citeste tot...

Minime (Ep.13) - Universuri perpendiculare

Am început anul foarte bine. Luna asta am realizat tot ce mi-am propus şi asta pentru că tot ce mi-am propus a fost să nu realizez nimic. Mi-am dat în sfârşit seama cât de valoroasă e viaţa, mea, pentru alţii. Toată lumea, cunoscută ori nu mie, are nevoie de mine. Sunt important. Sunt peste tot. Sunt copilul cuiva, nepotul cuiva, strănepotul cuiva, sunt frate, văr, unchi, cumnat. Sunt într-o relaţie. Sunt partener, jumătate, marea iubire ori dezamăgire. Am potenţial. Sunt un potenţial tată, un potenţial soţ, un potenţial amant. Sunt din societate. Sunt angajat, recrutat, intervievat, evaluat, recompensat, utilizat, stresat, disponibilizat. Lucrez, şomez, produc, consum, cheltui, împrumut, plătesc, primesc, dau înapoi. Sunt client, consumator, audienţă. Sunt spiritual. Cred, nu cred, mă rog, blestem, îngenunchez şi ridic pumnul la cer. Sunt om. Respir, transpir, inspir sau dezamăgesc, vorbesc, greşesc, reuşesc, mă prăbuşesc. Râd, plâng, strâng… din dinţi, cariaţi, plombaţi, detartraţi. Mă spăl, mă-mput, mă spăl la loc. Mă duc, mă-ntorc, mă culc, mă scol. Mănânc, mă cac, mă fut şi mor.  Sunt cifre, litere, vorbe ori simple gânduri. Sunt pe o hârtie sau într-un cip, în gura cuiva… şi nu aşa cum aş vrea, sau doar în capul lor. Exist. Exist şi nici nu mai trebuie să gândesc pentru asta. O fac alţii pentru mine. Mie nu-mi mai rămâne, decât să mă îndoiesc. 

Citeste tot...

FĂINA DE LA BOB LA BOU - CAPITOLUL V

La raft

După cinci articole plictisitoare şi incomprehensibile pentru unii, amuzante şi oarecum inteligibile pentru alţii şi utile pentru cei câţiva, am ajuns în sfârşit să vorbesc despre făină. Adevărul e că despre făină am vorbit şi până acum, doar că pentru majoritatea, primul contact cu făina se petrece abia la raft, atunci când întind mână după o pungă de hârtie pe care scrie, printre altele şi „făină”.

Acu’ ceva ani, când eram şi eu la fel de prost ca orice idiot pus în faţa unui raft, îmi alegeam făina în funcţie de şi nu neapărat în această ordine: preţ, ambalaj şi informaţiile tipărite cu litere mari. După ce economistul, intelectualul şi maimuţa din mine se puneau de acord, luam o pungă de făină, mă duceam acasă şi o foloseam la ce aveam nevoie. Uneori îmi ieşea, alteori nu şi făina era ultimul lucru pe care mă gândeam să dau vina. Accesul la internet şi site-uri cu reţete a fost un fel de Decembrie ’89 pentru cei care manifestau interes faţă de mâncare. La fel cum democraţia lor a fost prost înţeleasă şi aplicată aşa s-a întâmplat şi cu reţetele. Noi n-am ţinut niciodată cont de diferenţa dintre ingredientele lor şi ale noastre, făina fiind cel mai bun exemplu chiar şi după un sfert de secol.

În primele cărţi piratate pe care am pus şi noi mâna, vedeam reţete care foloseau cake flour, AP flour sau bread flour, fără ca acestea să explice şi ce înseamnă fiecare. Cu puţina engleză pe care o ştiam ne-am dat seama că e vorba de făină pentru chieg sau pită şi ne-am dus ca vitele la raft s-o căutam, doar că la raft abia apăruse făina diferenţiată de un cod de trei cifre, care conform legii, informa consumatorul despre cantitatea de cenuşă din făină. La început găseai doar 480 şi 650, restul de coduri fiind accesibile numai celor din panificaţie, căci la vremea respectivă nu exista piaţă pentru făina mai închisă la culoare, fiind considerată inferioară. Lumea vroia praf de cretă şi când piaţa cere, întreprinzătorul i-o dă. Şi le-a dat-o bine. Atât de bine, că departamentele de marketing ale întreprinderilor proaspăt privatizate au născocit făina tip 000 (aka trei nule pentru babe), care nu e nimic altceva decât făină 480, pentru că orice ai face, nu poţi obţine o făină cu zero cenuşă. Deşi o dezinformare precum 000 e permisă de lege, exagerări precum 0000 sunt strict interzise – mulţumim deci legislativului pentru grija pe care o poartă pentru consumator. După câţiva ani, tot cineva din departamentul de marketing al unuia din puţinii producători de făină din ţară, lovindu-se probabil de  o reţetă care cerea cake flour, a sesizat oportunitatea introducerii pe piaţă a conceptului de făină pentru prăjituri şi făină pentru cozonac. Făina pentru pânie era irelevantă, căci lumea nu auzise încă de Codruţa şi sourdough. Sigur, toată treaba asta s-a petrecut doar pe ambalaj, căci înăutru era acelaşi căcat de făină. Era exact situaţia aia în care parlamentul votează o lege, iar executivul nu are normele metodologice şi infrastructura necesară pentru a o aplica. Tehnologia şi materia primă pe care morarii o aveau la vremea respectivă nu permitea producerea acelor tipuri de făină, cu toate astea ele existau pe piaţă, doar cu ambalajul. Preţurile erau evident mai mari, justificate nu de costurile de producţie ori cu materia primă ci de cele ale departamentului de marketing.

Acum, după mulţi ani, după multe tone de făină trecute prin mâini şi cărţi trecute prin cap, nu mai sunt la fel de prost ca orice idiot pus în faţa unui raft, doar că atunci când imi aleg făina tot la preţ, ambalaj şi infomaţii tipărite cu litere mari mă uit. De ce? Pentru că e acceaşi făină de căcat şi alte criterii după care să o aleg nu există. Diversitatea de la raft nu e nimic altceva decât marketing. Cu ce vă pot eu ajuta deci, într-un articol despre făină, ca data viitoare când întindeţi mâna după o pungă de făină să ştiţi ce să alegeţi?

În primul rând, porniţi de la ideea că tot ce găsiţi la raft inscripţionat cu 000, 480, 550 sau 650 nu e nimic altceva decât făină ordinară (standard), adică all-purpose flour cum zic americanii. Uitaţi tot ce aţi citit pe la toate proastele care s-au gândit să vă fie de folos scriind articole de căcat în care ziceau că 000 e cake flour, 550 e pastry flour şi 650 e bread flour. Mai toată Uniunea Europeană, din care se pare că facem şi noi parte, clasifică făina, din Dumnezeu ştie ce motive, după procentul de cenuşă – o caracteristică aproape irelevantă pentru consumatorul obişnuit. Americani mai practici din fire, o clasifică după funcţionalitate, luând în calcul mai mulţi factori, procentul de cenuşă nefiind unul din ei. Aşadar, stau şi mă întreb cum s-au gândit tâmpitele astea pe net să le potrivească unele cu altele? Hai să le luam pe rând, zic…

Făina 000 şi făina 480 sunt una şi aceeaşi. Tehnic vorbind, făină 000 nu există, pentru că oricât de bună ar fi tehnologia de rafinare nu ai cum să obţii un procent de cenuşă mai mic de 0.35%. Îi zice 480 căci procentul maxim admis de cenuşă e de 0,48%. Făina 550 are un procent de cenuşă cuprins între 0,48 şi 0,55%. Făina 650 între 0,56 şi 0.65%. Aţi prins ideea, nu? Legislaţia încadrează toate aceste 4 tipuri în categoria făină albă. Celelalte categorii sunt făina semialbă (800 şi 900) pe care nu le-am văzut niciodată la raft ele fiind în general folosite în industrie, făina neagră (1250 şi 1350) şi făina dietetică (1750, graham şi integrală). Despre procentul de cenuşă sunt multe de spus şi o să le spun separat într-un alt articol. Pe scurt, el reprezintă cantitatea de minerale din făină. I se spune cenuşă pentru că e tot ce rămâne din făină după ce aceasta a fost arsă într-un laborator, în condiţii controlate, pentru a stabili cantitatea de minerale pe care lotul de făină analizat îl conţine. Aşadar făina nu conţine cenuşă ci minerale. Cu ce o ajută deci pe Tanti Florica de la doi codul acesta scris mare pe fiecare pungă de făină. Păi într-un mod indirect şi incomplet îi spune babei cât de colorată e făina. Mai ţineţi minte obsesia făinii albe a consumatorilor, de care au profitat ăştia când au introdus pe piaţă făina 000? Ei bine, obsesia aia încă nu a dispărut şi omul vrea să ştie cât de albă e făina pe care o cumpără, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Problema e că toată făina de la raft e albă, după cum v-am explicat mai sus. Un procent de maxim 0,65% nu o să influenţeze niciodată atât de mult culoarea produsului finit. Abia de pe la 0,90% încolo se întâmplă lucruri.

Mai ţineţi minte când spuneam că un producător s-a gândit acum mulţi ani că ar fi bine să introducă pe piaţă făina pentru prăjituri şi făina pentru cozonac? Ei bine azi, majoritatea brandurilor au în portofoliu astfel de făinuri, dar la fel ca şi atunci, ele sunt speciale doar pe ambalaj. Lipsa de educaţie, cunoştinţe şi reacţie a consumatorului, împreună cu legislaţia învechită şi permisivă, le permite. Şi pentru că e mult mai uşor şi ieftin să obţii o făină ordinară decât una specială, evident că tu ca producător vei alege prima variantă atâta timp cât prostul nu se prinde. Doar că eu m-am prins jegoşilor, aşa că să vă ţineţi bine. Zic că a venit timpul să puneţi în pungă ce scrie pe ea. Şi voi, tehnocraţilor, poate mai reglementaţi puţin domeniul ăsta lăsat de izbelişte.

Să trecem acum peste ocean, unde există şi legislaţie şi respect pentru consumator. Probabil pentru că americanul de rând e mai idiot, dar nu mai prost, cei de acolo s-au gândit să clasifice tipurile de făină în funcţie de destinaţie şi funcţionalitate. Ei iau în calcul caracteristici precum, procentul de proteină (din care mare parte e gluten), mărimea particulelor şi culoarea.

Americanii au şi ei făina lor ordinară – îi spun all-purpose flour şi poate fi folosită la aproape orice, rezultatele fiind decente. Au un conţinut proteic cuprins între 9 şi 11%. Din câte m-am uitat eu pe pungile noastre de făină n-am văzut niciuna cu un conţinut sub 9,5% şi rar trece de 11,5%. Doar că procentul nu e singurul lucru important ci şi calitatea glutenului din acel procent. Ce trece de 11,5% la ei e considerat bread flour, iar la noi noroc chior. Când puneţi mâna pe o pungă pe care scrie peste 11,5% proteine nu vă bucuraţi încă. Mergeţi mai întâi acasă şi frământaţi o cocă de pâine. Dacă e elastică şi nelipicioasă aţi dat de aur. Uitaţi-vă la lotul înscris pe pungă şi luaţi cât să vă ajungă un an. Şansele ca următorul lot să fie la fel sunt foarte mici. La americani, făina pentru pânie poate să treacă şi de 14%, iar calitatea glutenului să fie una foarte bună din simplul motiv că ei cultivă grâu tare de iarnă, pe când noi nu. Problema cu americanii e că ei cred că „bigger is better”, doar că nu-i aşa. O făină peste 12,5% devine irelevantă – facem totuşi pâine, nu cauciucuri. Cu cât glutenul e mai mult şi mai bun cu atât frământatul manual şi chiar cel cu maşinării obişnuite devine mai greu, o astfel de făină cu steroizi fiind utilă doar industriei şi nu micului artizan. Aşadar, când aveţi o reţetă care vă spune să folosiţi făină pentru pâine, luaţi la rând toate pungile de pe raftul cu făină indiferent că e 000 sau 650 şi alegeţi-o pe cea cu procentul cel mai mare de proteine scris în tabelul de pe una din lateralele pungii. Nu o să aveţi noroc întotdeuna, dar e cea mai bună opţiune până una alta.

O altă făină pe care ei o au şi noi nu, este cake flour. Luaţi voi în mână orice pachet pe care scrie făină pentru prăjituri şi o să vedeţi că niciuna nu are sub 8% proteine, aşa cum ar trebui. Pe lângă proastele care vă spun că 000 e acelaşi lucru cu cake flour, mai sunt şi sfertodoctele care vă spun că dacă nu aveţi făină pentru prăjituri să amestecaţi făina obişnuită cu nişte amidon. Ce nu vă spun ele, pentru că nu ştiu, e că tot amidonul de pe piaţă e de porumb, care în funcţie de tehnologia prin care a fost obţinut şi destinaţia pe care o are se poate comporta diferit faţă de amidonul nativ din grâu. Dar să zicem că v-a pus Dumnezeu mâna în cap şi amidonul de porumb pe care îl aveţi voi are cam aceleaşi caracteristici cu unul de grâu. Fiecare făină ordinară are un anumit procent de proteine aşa că trebuie să vă apucaţi de nişte 3 simple ca să ajungeţi unde trebuie, adică sub 8%, doar că proteinele şi amidonul nu sunt singurele variabile pe care trebuie să le luaţi în calcul şi lucrurile nu se opresc aici. După ce aţi terminat treaba pe hârtie trebuie să vă apucaţi fizic să distribuiţi in mod uniform particulele de amidon printre cele de făină, lucru pe care îl faceţi nu cernând de câteva ori, ci de foarte multe ori făina. Să zicem că aţi făcut şi asta, trebuie să vă spun că după tot efortul, tot nu aveţi nimic apropiat de cake flour-ul americanilor. Să luam făina 480, care teoretic e cea mai rafinată şi cu mărimea particulelor cea mai mică. Legislaţia spună că cel puţin 65% din particule au dimensiuni de peste 125 de microni, pe când mărimea recomandată pentru particulele de făină pentru prăjituri e de 10 microni. Să vă văd cum o rezolvaţi p-asta. Şi o ultimă precizare. Cake flour-ul americanilor e clorinată, adică e tratată cu vapori de clor pentru a o albi. Clorul reacţionează cu pigmenţii din făină (cei care dau cu adevărat culoare făinii, nu cenuşa aşa cum crede toată lumea) şi îi neutralizează. În afară de asta el oxidează făina. Oxidarea făinii e un proces natural care se produce prin expunerea făinii la aer pentru o perioadă îndelungată. Prin această expunere la aer făina se albeşte şi proteinele ce formează glutenul încep să se denatureze. De aceea o făină veche nu mai face o pâine la fel de bună ca una relativ proaspătă. Clorul face acelaşi lucru, doar că mult mai repede, deci mai economic. Europenii, mai sceptici, au interzis înălbirea făinii prin orice altă metodă decât cea a expunerii la aer. Deci încă un motiv pentru care nu o să vă apropiaţi niciodată de cake-flour. Aşadar, ce faceţi când aveţi o reţetă care vă cere cake flour? Vă duceţi iar la raft, doar că de data asta căutaţi făina cu cel mai mic procent de proteină. Nu o găsiţi nimic sub 9% deci nu vă chinuiţi degeaba. Uitaţi-vă să aibă şi o dată cât mai apropiată de expirare. Cu cât e mai veche, cu atât proteinele devin mai slabe. Apoi căutaţi cel mai ieftin amidon de pe piaţă. Cu cât e mai ieftin, cu atât e mai puţin modificat şi o să fie mai apropiat de cel din grâu. Apoi calculaţi şi cerneţi până vi se acreşte. În final băgaţi făina la cuptorul cu microunde vreo 10-15 minute. Căldura o să slăbească şi mai mult glutenul şi o să modifice în aşa fel amidonul încât să fie mai receptiv la grăsimea din compoziţia pe care vreţi să o faceţi, aceasta fiind de fapt caracteristica de bază pe care făina asta ar trebui să o aibă.

Făina pentru patiserie – pastry flour,  e undeva între făina pentru prăjituri şi cea ordinară. Nu trebuie să aibă particulele atât de mici, dar procentul de proteine trebuie să fie mic – sub 9%, pentru că e folosită în general la aluaturi care trebuie să fie crocante, dar nu tari şi prea mult gluten face un aluat care urmează să fie uscat prin coacere, tare. Spre deosebire de cake flour care e intotdeauna clorinată, asta nu e şi datorită pigmenţilor din grâu are o culoare crem-gălbuie. Dacă aveţi o reţetă care cere făină pentru patiserie, căutaţi aceeaşi făină cu cel mai mic procent de proteine, e posibil ca din când în când, în funcţie de lot şi producător să daţi şi peste o făină cu particule mai mici.

Făina care creşte singură – self raising flour, are un singur avantaj şi anume acela că are distribuit uniform praful de copt în ea, lucru destul de greu de realizat acasă. Dincolo de acest avantaj, făina asta e un căcat inutil, pentru că fiecare reţetă are particularităţile ei unde trebuie să iei în calcul aciditatea ingredientelor, timpi, temperaturi şi densităţi pentru a stabili cantitatea necesară de agent de creştere şi cum făina asta are un raport fix de praf de copt la făină trebuie fie să-ţi mulezi reţeta după ea, fie să foloseşti dracu’ o făină normală şi să cauţi o metodă mai eficientă de a încorpora uniform praful în compoziţie. Că tot am adus vorba de raportul de praf de copt la făină, acesta este unul mult mai mare decât ceea ce ar fi necesar în orice reţetă, pentru că producătorul trebuie să ia în calcul o perioadă medie de timp dintre  momentul în care e produsă făina şi momentul în care ajunge să fie folosită, praful de copt pierzându-şi din calitate pe măsură ce trece timpul. Deci practic o să ai rezultate uniforme, dar de intensităţi diferite în funcţie de când ai avut noroc să pui mâna pe pachetul acela de făină. Un căcat. Cea mai simplă metodă să vă distribuiţi praful de copt uniform în făină e să folosiţi un blender, asta dacă aveţi unul din acela bun, nu o chinezăraie care poate să ia foc în orice clipă. Şi nu uitaţi, praful de făină poate exploda.

Despre alte tipuri de făină obţinute din alte boabe o să vorbim altă dată, iar data viitoare cred că o să intru puţin în alchimie, ca să aflaţi ce se pune şi ce nu se pune în făină şi de ce. Până atunci, frământaţi nişte cocă.

Citeste tot...

FĂINA - DE LA BOB LA BOU - CAPITOLUL IV

Să moară io!

Să zicem că te-a trăsnit cheful să faci gogoşi la miezul nopţii, dar te uiţi în dulap şi vezi că nu ai făină, iar cel mai apropiat magazin e un Mega Image non-stop undeva la vreo 2 kilometri. Te urci în maşina ta nouă cu motor mic şi mulţi cai, o porneşti şi piuie. Iar ai uitat să pui benzină. În drum spre Mega e un Rompetrol doar că nenorociţii au cea mai scumpă benzină cu cifră octanică mare şi pentru că eşti un bou şi ai vrut maşină cu motor TSI, fix d-aia tre’ să iei. Bagi de 100 de lei şi te minunezi cât de precoce a fost pompa. Începi să înjuri statul şi benzinarii pentru preţul nesimţit, ştiind de la televizor că preţul unui baril de petrol e acum mai mic decât al unui butoi cu varză. Nu te gândeşti însă că mâine dimineaţă, în faţa raftului de unde ţi-ai luat făină pentru a-ţi satisface pofta nocturnă, o să stea o babă la fel cum stăteai tu în faţa pompei să-i înjure pe agricultori şi stat, pentru preţul făinii. Sigur, ţie nu-ţi pasă, că doar nu torni în tine 40 de kile de făină pe lună cum torni benzină în rezervor; la două-trei kile pe lună şi un salariu mediu te doar fix în cur. Însă pe baba cu pensie de ceapistă o ustură şi ea nu ştie că tu eşti de vină, iar tu habar nu ai. Benzina cu cifră octanică mare, conţine etanol, bioetanol mai exact, obţinut din porumb. Cu cât sunt mai multe motoare ca ale tale, cu atât se va produce mai mult bioetanol, deci şi nevoia de porumb va fi pe măsură. Cu o cerere mare şi preţul la porumb va fi unul ridicat. Fermierii, pragmatici din fire, or să sacrifice suprafeţele destinate celorlalte cereale pentru a cultiva porumb. Astfel cantitatea de grâu din piaţă se va micşora fără ca cererea să scadă, lucru care va duce automat la un preţ mai mare şi pentru această cereală. Dacă te uiţi pe bursa cerealelor şi sunt sigur că nu te uiţi o să vezi acolo că grâul se tranzacţionează undeva la 700 de lei pe tonă adică 70 de bani pe kil’, fiind un preţ valabil la nivel mondial, exact ca cel al petrolului, căci altfel nu mai era listat la bursă. De exemplu ceafa de porc nu e listată la bursă şi marja de preţ poate fi una incredibil de mare. Însă un kil’ de grâu nu poţi să-l vinzi nicăieri la un preţ dublu faţă de cel listat la bursă pentru că nu o să ţi-l cumpere nimeni, pentru că nimeni (minus câteva babe care fac colivă) nu cumpără grâu la kilogram şi nici ceafă de porc în containere de 100 de tone. Acelaşi lucru e valabil şi pentru făină şi benzină. Produsele cu valoare adăugată şi vândute în cantităţi mici unui consumator final vor avea preţuri mari uneori nejustificate din perspectiva consumatorului. Economia e o curvă şi dacă nu ştii cum s-o foloseşti rămâi şi nefutut şi fără bani.

Deşi preţul afişat la bursă e folosit în tranzacţiile de pe piaţă, atunci când ajunge la moară, preţul nu se mai respectă. Dacă te duci cu raba plină de grâu şi pe cântarul de la poartă zice că ai 10 tone,  preţul de vânzare e 700 de lei pe tonă iar tu primeşti doar 6500 de lei, nu înseamnă că te-au fraierit ci că n-ai putut tu să-i fraiereşti ,pentru că ei cumpără doar grâu, nu apă, neghină sau pământ şi au aparate de analiză destul de sofisticate pentru a calcula treburile astea. Ştiu că pare neinteresant, dar la poartă se hotărăşte soarta făinii pe care voi o folosiţi. Să zicem că în Găureni, Iaşi (satul meu preferat) a plouat mult pe la începutul lui Iunie. Deşi a făcut 3 tone la hectar, Serghei nu-şi freacă palmele de bucurie. Grâul ăla e plin de apă şi poate o parte din el a şi încolţit deja în spic. Dacă îl depozitează o să-i încolţească tot şi poate să-l dea la porci. Aşa că dă fuga cu el la moară. Cei de la moară îl cumpără, ei nu ies în pierdere niciodată. Calculează repede calitatea şi cantitatea, iar lu’ Serghei îi oferă două treimi din preţul cu care grâul se tranzacţionează la bursă. La moară au instalaţii de condiţionat şi silozuri de păstrare, astfel că după ce l-au curăţat de toate căcaturile îl aduc la o umiditate de maxim 14% şi îl depozitează în siloz până o să-i vină vremea. Chiar dacă nu a încolţit, grâul ăla poate să mai aibă o problemă. Alfa-amilaza e o enzimă care se activează când umiditatea din bob depăşeşte un anumit prag. Ea se apucă să transforme amidonul în monozaharide. Dacă aţi auzit vreodată de indicele de cădere (FN – falling number) atunci să ştiţi că de aici porneşte. Aici se testează prima oară pentru a ştii cu ce făină o să iasă din grâul respectiv. Şi dintr-un grâu care a fost expus umezelii prea mult timp o să iasă o făină proastă, de aceea de cele mai multe ori, grâuri de calităţi diferite se amestecă pentru a obţine o făină măcar decentă.

Observaţi că eu vă povestesc ce păţeşte grâul când ajunge la poarta fabricii nu pe prispa unei mori de vânt sau râu. Morile care macină grâu între pietre, sau „la rece” cum le place romanticilor să spună sunt drăgălaşe, doar că în ziua de azi sunt precum o căruţă pe autostradă. Practic e vorba de două pietre canelate, una statică şi alta mobilă atât pe verticală (pentru a regla spaţiul dintre pietre) cât şi în jurul propriului ax rotit de naiba ştie ce (probabil un motor cu reductor) căci moară de vânt sau râu n-am mai văzut de mult. Viteza de rotaţie ar trebui să fie undeva pe la 120 rpm, o viteză mică foarte importantă pentru idioţi. Cică viteza asta mică, spre deosebire de cea supersonică din morile cu role metalice, face ca temperatura făinii să rămână joasă lucru care cruţă vitaminele, enzimele şi aminoacizii atât de importanţi doar dacă foloseşti făina integrală căci mare parte din ele se află în tărâţă. Măcinatul între pietre sparge bobul în fragmente mici şi când zic bobul mă refer la tot bobul: tărâţă, endosperm şi germene. Ce e drept doar prin acest tip de măcinare poţi să obţii o făină 100% integrală (adică, erotic vorbind: ce bagi aia şi scoţi, doar că sub altă formă când termini treaba) pe care o poţi folosi doar la câteva tipuri de pâine şi cam atât. Dacă vrei să o foloseşti şi la altceva trebuie să o cerni, asta fiind singura metodă prin care o poţi albi. Dacă o cerni o să laşi în urmă o parte din tărâţă şi fragmente de germen şi oricât de fină ar fi sita, nu o să obţii niciodată o făină prea albă, pentru că măcinatul între pietre produce fragmente de tărâţă şi germene la fel de mici ca cele de amidon şi proteine din endosperm (adică căcatul alb pe care noi îl ştim drept făină). Lucru bun aţi zică, căci acolo (în tărâţă şi germene) sunt toate vitaminele şi enzimele pe care ne-am chinuit să le protejăm de temperaturi mari care le distrug. Doar că tot acolo se află şi toate lipidele din bob, adică grăsimile şi grăsimea se oxidează în prezenţa aerului şi căldurii, lucru care face genul acesta de făină unul extrem de perisabil. Chestia şi mai căcăcioasă e că deşi viteza de rotaţie e mică, coeficientul de frecare e unul mare şi asta produce căldură mare, atât de mare încât dacă cel care o macină nu are experienţă poate să ardă făina şi să strice pietrele, care oricum trebuie recanelate destul de des, pentru că se tocesc, deci o altă bătaie de cap. Căldura aia mare contribuie la accelerarea procesului de oxidare a lipidelor care acum sunt prin toată făina devreme ce pietrele au binefăcut să crape germenele acela în milioane de bucăţele. Şi cum rămâne cu vitaminele şi enzimele şi amino-acizii sensibili la temperatură. Păi în afară de vitamina B1 care e întradevăr foarte sensibilă la temperatură, restul vitaminelor n-au probleme. Ceea ce mi se pare mie stupid e că oamenii ăştia, pentru care principala motivaţie de a folosi măcinatul între pietre este fix protejarea făinii de o temperatură mare, nu realizează faptul că nimeni, nici măcar ei nu mănâncă făină crudă. Toată lumea face din ea chestii pe care le bagă în cuptor la temperaturi de peste 200 de grade Celsius pentru perioade lungi de timp, aşa că ceea ce s-au chinuit ei să protejeze, deşi o parte din ele nu păţesc în realitate nimic, se duce oricum dracului. Şi ultimul căcat pe care îl face tipul acesta de măcinat e că bucăţelele alea foarte mici de tărâţă rezultate din genul acesta de măciniş se comportă ca şraptelul, rupând toate legăturile de gluten pe care v-aţi chinuit să le creaţi prin frământat. Să nu mai zic că o moară mică nu o să aibă niciodată o instalaţie de curăţat şi condiţionat grâul de obiecte străine, lucru destul de îngrijorător. Atunci vă întreb, de ce căcat aţi vrea să folosiţi o moară pe pietre sau să daţi bani altora care poate doar pretind că o folosesc? Ce avantaj are, în afara unei satisfacţii pur psihologice?

Bun. Acum că deja aveţi impresia că sunt PR-ul tuturor magnaţilor din industria morăritului şi panificaţiei haideţi să trecem la celălalt tip de măcinat grâul.

Rămăsesem la grâul depozitat in silozuri unde e păstrat la o umiditate optimă de 14%. Dacă se udă mai rău de atât, morarul a belit-o (şi nu-i nimic sexual în treaba asta). Dacă trece de 14% umiditate, grâul poate să încolţească, să mucegăiască sau să dea boala în el de la microorganismele prezente peste tot, inclusiv pe suprafaţa bobului de grâu. Aşa că înainte să fie făină grâul tre’ să fie curat. Şi morile moderne au instalaţii de sortare şi curăţare, lucru care pe mine mă linişteşte. După ce-a fost curăţat urmează să fie condiţionat. Adică adus la o umiditate optimă, care de obicei e mai mare decât cea de depozitare pentru a permite o măcinare cât mai eficientă şi o rată de extracţie cât mai mare. Diferenţa dintre morăritul între pietre şi cel între role metalice e că în timp ce la primul tip bobul cu toate componentele lui e făcut praf, la cel din urmă tărâţa şi germenele sunt desprinse de endosperm şi cernute inainte ca totul să treacă printr-un set de role mai apropiate între ele. Cum? Una din role se mişcă la o viteză mai mare faţă de cealaltă şi rolele sunt poziţionate la o anumită distanţă astfel încât genul acesta de frecare împreună cu condiţionarea prealabilă face ca tărâţa să se desprindă de endosperm, acesta să se crape în bucăţi şi germenele să se desprindă şi el. Totul trece apoi printr-o sită, iar tărâţa şi germenele sunt păstrate pentru a fi reintegrate în diferitele tipuri de făină pe care moara le produce. Ceea ce e amuzant e că temperatura făinii măcinate în morile moderne e cu mult mai mică decât cea din morile cu piatră, datorită condiţionării grâului (lucru care nu e posibil la morile cu piatră) şi a folosirii instalaţiilor de aer condiţionat ori de răcire cu apă a rolelor. Doar că fabricile astea de morărit nu răcesc făina de dragul idioţilor care cred că o făină rece e o făină mai bună ci pentru că o temperatură mai mică asigură o rată de extracţie mai mare. Totul e economie şi deja am stabilit mai sus cum stă treaba cu economia. Un alt avantaj al acestor mori e că din endospermul deja separat de restul bobului se pot obţine nenumărate feluri de făină cu diferite mărimi ale particulelor, fiecare separată de cealaltă, pentru ca mai apoi să fie recombinate într-un blend potrivit pentru consumatorul final. Şi aici intervine laboratorul care face din nou un set de teste pentru a stabili indicele de cădere, conţinutul de cenuşă, cantitatea şi calitatea glutenului şi a celorlalte componente. Atunci când făina are probleme care nu se pot rezolva din simpla amestecare a făinurilor de diferite calităţi se folosesc enzime, gluten vital şi diverşi aditivi despre care o să vorbesc în una din postările viitoare. Făina, la fel ca grâul trebuie să aibă o umiditate sub 14% pentru a nu avea probleme şi dacă are tărâţe şi germeni în compoziţie trebuie depozitată la rece.

Data viitoare: Capitolul V – La raft unde o să vă învăţ care sunt tipurile de făină comercializate la noi, la ce să beliţi ochii atunci când cumpăraţi o făină şi de ce am sunat eu la moara 7Spice ca să-i înjur.

Citeste tot...

Moriar ergo sum

Oamenii sunt creaturi ciudate. Reacţiile faţă de moarte variază de la om la om, dar ce e mai curios e că ele variază şi în funcţie de context la nivel de individ. Un lucru e cert, fiecare dintre noi va muri la un moment dat şi între timp foarte mulţi vor muri în jurul nostru. Eu fiind un cinic autentic, o să văd întotdeauna moartea ca pe o întâmplare naturală şi nu o tragedie socială ori individuală, indiferent de context. Nu zic că e reacţia cea mai corectă din punct devedere moral, dar pot să garantez că e reacţia cea mai sănătoasă atât pentru individ cât şi pentru societate. Ce nu realizează oamenii e că frica de propria moarte este o moarte în sinea ei. Preocuparea obsesivă a omului de e exista, indiferent cum, dar întotdeauna cât mai mult posibil este probabil cea mai neproductivă formă de existenţă. Şi de parcă asta nu ar fi suficient, empatia, izvorâtă tot din această frică, îl face pe om să se preocupe şi de moartea altora.

Am mai zis-o şi o mai zic. Oameni mor tot timpul şi nu văd de ce e mai impresionant pentru ceilalţi să mori într-un fel, decât în altul. De ce o moarte e mai tristă ori importantă decât alta. Moartea e moarte indiferent de om şi situaţie, fiind confirmarea incontestabilă a existenţei. E paradoxul ăla în care un individ practic inexistent în conştiinţa colectivă începe să existe abia atunci când de fapt el nu mai există.

Atunci de ce să-mi pese mie dacă moare un om, apropiat sau nu mie? Din punctul meu de vedere omul ăla continuă să existe, doar că scapă de bătăile de cap ale existenţei în care noi continuăm să trăim, lăsându-ni-le nouă să ne descurcăm cu ele. Poate că am zis greşit că nu ar trebui să-mi pese. De fapt dacă ar fi să am un sentiment faţă de moartea cuiva aş zice că n-ar putea fi decât bucurie. Ştiu, pare ciudat, dar cred că e singurul sentiment faţă de moartea unui om care nu te face egoist.

Dar în fond, de ce e un lucru rău să mori? Moartea e o problemă doar pentru egoişti, materialişti, narcisişti, în general a ăstora care fac parte dintr-o categorie care se termină cu işti. Moartea nu e o problemă pentru cei cinici, sarcastici ori sceptici. Pentru cei din urmă nici ideea că dincolo de moarte nu mai e nimic nu sună atât de rău. Ce e rău în nimic? Nimicul dincolo de moarte, e cel mai liniştitor scenariu posibil şi nu înţeleg de ce oamenii insistă să presupună că e ceva acolo, mai bun, mai rău ori fix la fel. Sigur, e motivant să-ţi trăieşti viaţa într-un anumit fel ştiind că la capătul acestei existenţe te aşteaptă ceva mai bun, dar odată cu gândirea asta trebuie să iei în calcul şi faptul că te poate aştepta ceva mai rău, astfel complicându-ţi existenţa inutil. Aşa că eu merg pe nimic, aşteptând să-mi fie demonstrat contrariul, şi în momentul în care asta se va întâmpla, sunt convins că cinismul care mă ajută să trec prin viaţa asta îmi va fi folositor şi acolo.

Felul în care oamenii reacţionează la moarte e ipocrit. Suntem puţini cei care vedem moartea ca pe ceva natural şi neutru, pentru că asta şi este. În schimb, pentru marea majoritate moartea e ceva rău, dacă li se întâmplă lor, celor apropiaţi lor sau oamenilor buni. În schimb dacă un om e atât de adânc în căcat încât începe să cocheteze cu sinuciderea, moartea devine brusc ceva bun. Ori dacă cineva apropiat lui îi face viaţa mizerabilă din diferite motive, inclusiv o boală cruntă, moartea aceluia pare să devină dintr-o dată o opţiune viabilă. Şi nu în ultimul rând, dacă un om e rău.. să moară!

Oamenii sunt mişcaţi de tragedii colective, de proximitate. Tragedia, reală de altfel, de vineri seară, reuşeşte să-i impresioneze mult mai uşor decât nişte cazuri izolate repartizate aleator prin ţară. Treizeci de morţi laolaltă, care de altfel au mers acolo să se distreze, e mai palpabil şi „empatizabil” pentru consumatorii de media, social-media şi cei aflaţi fizic în proximitatea evenimentului să zicem pe o rază de 20 de km, decât treizeci de morţi repartizaţi în puncte diferite prin ţară, la fel de arşi şi la fel de morţi dar din motive diferite. Unii, amărâţi şi proşti, vrând doar să se încălzească, alţii muncind în condiţii proaste, alţii blocaţi în maşina lovită de vreun idiot, alţii blocaţi în casa incendiată de vreun părinte beat ori nebun, dar de altfel, la fel de arşi, la fel de morţi, doar că în alt context şi prea departe unul de celălalt pentru a mişca sufletele ipocrite şi confuze în privinţa morţii ale celor mai mulţi dintre noi. 

Celor care au murit le doresc nimic, celor apropiaţi lor să nu „moară” odată cu ei, iar celorlaţi, restul să-şi vadă dracului de propriile vieţi şi morţi şi să nu-şi mai ocupe timpul cu ale altora.

Image source: www.generalcomics.com

Citeste tot...