Oamenii sunt creaturi ciudate. Reacţiile
faţă de moarte variază de la om la om, dar ce e mai curios e că ele variază şi
în funcţie de context la nivel de individ. Un lucru e cert, fiecare dintre noi
va muri la un moment dat şi între timp foarte mulţi vor muri în jurul nostru.
Eu fiind un cinic autentic, o să văd întotdeauna moartea ca pe o întâmplare
naturală şi nu o tragedie socială ori individuală, indiferent de context. Nu
zic că e reacţia cea mai corectă din punct devedere moral, dar pot să garantez
că e reacţia cea mai sănătoasă atât pentru individ cât şi pentru societate. Ce
nu realizează oamenii e că frica de propria moarte este o moarte în sinea ei.
Preocuparea obsesivă a omului de e exista, indiferent cum, dar întotdeauna cât
mai mult posibil este probabil cea mai neproductivă formă de existenţă. Şi de
parcă asta nu ar fi suficient, empatia, izvorâtă tot din această frică, îl face
pe om să se preocupe şi de moartea altora.
Am mai zis-o şi o mai zic. Oameni
mor tot timpul şi nu văd de ce e mai impresionant pentru ceilalţi să mori
într-un fel, decât în altul. De ce o moarte e mai tristă ori importantă decât
alta. Moartea e moarte indiferent de om şi situaţie, fiind confirmarea
incontestabilă a existenţei. E paradoxul ăla în care un individ practic
inexistent în conştiinţa colectivă începe să existe abia atunci când de fapt el
nu mai există.
Atunci de ce să-mi pese mie dacă
moare un om, apropiat sau nu mie? Din punctul meu de vedere omul ăla continuă
să existe, doar că scapă de bătăile de cap ale existenţei în care noi continuăm
să trăim, lăsându-ni-le nouă să ne descurcăm cu ele. Poate că am zis greşit că
nu ar trebui să-mi pese. De fapt dacă ar fi să am un sentiment faţă de moartea
cuiva aş zice că n-ar putea fi decât bucurie. Ştiu, pare ciudat, dar cred că e
singurul sentiment faţă de moartea unui om care nu te face egoist.
Dar în fond, de ce e un lucru rău
să mori? Moartea e o problemă doar pentru egoişti, materialişti, narcisişti, în
general a ăstora care fac parte dintr-o categorie care se termină cu işti.
Moartea nu e o problemă pentru cei cinici, sarcastici ori sceptici. Pentru cei
din urmă nici ideea că dincolo de moarte nu mai e nimic nu sună atât de rău. Ce
e rău în nimic? Nimicul dincolo de moarte, e cel mai liniştitor scenariu
posibil şi nu înţeleg de ce oamenii insistă să presupună că e ceva acolo, mai
bun, mai rău ori fix la fel. Sigur, e motivant să-ţi trăieşti viaţa într-un
anumit fel ştiind că la capătul acestei existenţe te aşteaptă ceva mai bun, dar
odată cu gândirea asta trebuie să iei în calcul şi faptul că te poate aştepta
ceva mai rău, astfel complicându-ţi existenţa inutil. Aşa că eu merg pe nimic,
aşteptând să-mi fie demonstrat contrariul, şi în momentul în care asta se va
întâmpla, sunt convins că cinismul care mă ajută să trec prin viaţa asta îmi va
fi folositor şi acolo.
Felul în care oamenii
reacţionează la moarte e ipocrit. Suntem puţini cei care vedem moartea ca pe
ceva natural şi neutru, pentru că asta şi este. În schimb, pentru marea
majoritate moartea e ceva rău, dacă li se întâmplă lor, celor apropiaţi lor sau
oamenilor buni. În schimb dacă un om e atât de adânc în căcat încât începe să
cocheteze cu sinuciderea, moartea devine brusc ceva bun. Ori dacă cineva apropiat
lui îi face viaţa mizerabilă din diferite motive, inclusiv o boală cruntă,
moartea aceluia pare să devină dintr-o dată o opţiune viabilă. Şi nu în ultimul
rând, dacă un om e rău.. să moară!
Oamenii sunt mişcaţi de tragedii
colective, de proximitate. Tragedia, reală de altfel, de vineri seară, reuşeşte
să-i impresioneze mult mai uşor decât nişte cazuri izolate repartizate aleator
prin ţară. Treizeci de morţi laolaltă, care de altfel au mers acolo să se
distreze, e mai palpabil şi „empatizabil” pentru consumatorii de media,
social-media şi cei aflaţi fizic în proximitatea evenimentului să zicem pe o
rază de 20 de km, decât treizeci de morţi repartizaţi în puncte diferite prin
ţară, la fel de arşi şi la fel de morţi dar din motive diferite. Unii, amărâţi
şi proşti, vrând doar să se încălzească, alţii muncind în condiţii proaste,
alţii blocaţi în maşina lovită de vreun idiot, alţii blocaţi în casa incendiată
de vreun părinte beat ori nebun, dar de altfel, la fel de arşi, la fel de
morţi, doar că în alt context şi prea departe unul de celălalt pentru a mişca
sufletele ipocrite şi confuze în privinţa morţii ale celor mai mulţi dintre
noi.
Celor care au murit le doresc nimic, celor apropiaţi lor să nu „moară”
odată cu ei, iar celorlaţi, restul să-şi vadă dracului de propriile vieţi şi
morţi şi să nu-şi mai ocupe timpul cu ale altora.
Image source: www.generalcomics.com
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu