ME DUBITO ERGO SIMULO, SIMULO ERGO SUM

JUMP TO RECIPE ( adică săriți primele 13 paragrafe dacă nu vă place întunericul)

Eu a murit de mult, când corpul în care se adăpostise pentru mai bine de trei decenii a fost brusc inundat cu o cantitate mai mare de triptamine decât fusese în stare să producă în toată existența sa. 

Corpul încă mai există, doar că poveștile cu care navighează prin timp și spațiu această aglomerare de molecule, precum o picătură de apă într-un râu infinit, sunt mai simple și cu puțină bunăvoință mai liniștitoare.

Ce vreau să spun, lăsând la o parte căcaturile filozofice, e că absolut tot ce acceptăm ca adevăr, scos din context, e o minciună, pe care noi sau alții, cu alte cuvinte oricine sau nimeni, căci e totuna, a inventat-o. 

Întotdeauna când încerc să fiu avocatul cuvintelor cu conotație negativă întâmpin rezistență. Una dintre cele mai mari minciuni în circulație astăzi este că minciuna e ceva negativ și ca orice lucru negativ aceasta creează aversiune.

Oamenii nu gestionează bine aversiunile. Compartimentalizarea, o unealtă utilă dar primitivă, îl face pe om să se separe de mediu (astfel luând naștere eul) și să se scindeze mai departe în actor și critic al propriilor acțiuni. Nu e de mirare că părem toți niște nebuni pentru ceilalți ori pentru noi înșine.

Ca să fiu simplu și vag precum Ysus sau Buda: minciuna e lumină, ne ajută să vedem în jur și adevărul e întuneric. 

Mergând pe firul logic cea mai simplă concluzie e că adevărul e lipsa minciunii. Și cum minciuna e ceva negativ ne vom judeca mereu pe noi și pe cei din jur pentru acceptarea căii mai simple, căci de întuneric ne e frică tuturor.

Dacă în schimb o dăm pe fizică putem spune că lumina are un spectru larg ce ne permite, cu uneltele potrivite, să vedem mult mai mult decât poate ochiul și mintea noastră. Încercați să vă imaginați pentru o secundă că aveți în ochi puterea să vedeți întregul spectru electromagnetic al luminii și dacă nu înțelegeți ce spun când spun asta, imaginați-vă că cineva ar putea să vă vadă plombele, cariile și cioturile de dinți din spatele fațetelor, deformările coloanei sau conținutul mațelor, chisturile, rănile, micile tumori sau marile cancere ascunse în timp ce voi vă străduiți să le păreți superiori și plini de viață.

Filozofic vorbind, lumina, în întregul ei spectru, e capabilă să anuleze întunericul și astfel minciuna și adevărul devin una și același lucru. Perfecțiune și imposibilitate pentru nihiliști, Dumnezeu pentru cei spirituali sau scop pentru cei naivi.

Totul e o minciună pentru că adevărul e totul. O bâlbâială spusă de un nebun. O altă minciună, atât de apropiată de adevăr că devine o minciună prea mare de dus, deci irelevantă pentru limitele noastre.

Sunt un atom dintr-o pieliță moartă de la degetul mic al piciorului stâng al unuia dintre universuri care are un trip pe LSD la o petrecere de multiversuri create de un singur electron care vibrează în spațiu și timp. Se prea poate. Trebuie doar să accept asta, nu trebuie neapărat să și înțeleg ce mi se întâmplă.

Ca să ne întoarcem pe pământ, întotdeauna când mă întreabă cineva ce vreau cel mai mult în viață, cel mai serios răspuns pe care pot să îl dau este: liniște. În mai multe cuvinte: să accept și să nu mă străduiesc să înțeleg. Reușesc? Uneori. Ce fac când nu pot? Mint.

Acceptarea e un cuvânt prost folosit. E confundat cu alegerea și dacă acceptarea poate fi o alegere, o alegere nu trebuie să fie neapărat acceptare. Dar nu vă panicați căci oricum nu depinde de voi. Și oricum voi nici nu existați, deci nu are importanță.

Poate că adevărul e acel electron singuratic care bâzâie prin univers fugind de sine și căutând liniște, producând atât de multă lumină încât să facă totul posibil, dar niciodată suficient de multă încât să facă totul acceptabil.

Am început textul spunând că eu a murit. Textul ăsta e o minciună, dar poate fi și un adevăr, depinde de cine îl scrie și cine îl citește. În acest moment s-a întâmplat să fie această adunătură de molecule și minciuni numită eu care să o asambleze, dar ea e acolo în râu, dincolo de mine și o să fie mereu. Pentru unii poate fi o lanternă, iar pentru alții un abis și partea liniștitoare sau înfricoșătoare e că nici măcar nu e o alegere.