UȘA NEAGRĂ

 

Tatăl meu e supererou, dar nimeni în afară de mine și sora mea cea mare nu mai știe asta. Nici măcar mama. Poate dacă ar ști n-ar mai fi atât de supărată pe el tot timpul. Adelina e cea care a aflat și tot ea mi-a spus să-mi țin gura. Nu că m-ar crede cineva. E greu, când ai șase, ani să convingi pe cineva de orice. Eu nu pot să-mi conving propria mamă să nu-mi dea mâncare când nu îmi e foame sau să nu mă trimită la culcare în mijlocul zilei când nimănui întreg la minte nu îi e somn.

Recunosc că înainte să aflu de la Adelina ce face tata sub casă după ce se întoarce de la fabrică și eu eram puțin supărată pe el. Stătea acolo cu orele și când ieșea vorbea ciudat și arăta atât de murdar și obosit că nu îndrăzneam să îl rog să se joace cu mine așa cum o făcea înainte.

Treaba asta se întâmplă cam de doi ani. Cred că pe atunci au început să apară și monștrii sub casă. Totul are legătură cu Filip. Eu nu l-am cunoscut, dar din ce știu de la Adelina, unul din monștrii ăștia, cu care se luptă tata, l-au răpit pe frățiorul nostru când se întorceau cu el de la maternitate.

O perioadă nimeni nu a încercat să facă nimic ca să-l găsească pe Filip, dar într-o zi, tata s-a apucat să sape o groapă lângă casă. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea și în fiecare zi după ce termina, o acoperea cu o bucată mare de fier. Eu și Adelina am încercat odată să o dăm la o parte, dar nici nu am reușit să o mișcăm din loc. Am văzut-o și pe mama încercând, dar nici ea nu reușise.

Într-o zi tata, a înlocuit bucata de fier cu o ușă neagră cu un lacăt mare, argintiu. Ținea cheia la gât și nu avea nicio dublură așa cum aveam pentru toate celelalte chei din casă.

Nu am fost niciodată acolo, sub casă, și acum că știu ce e dincolo de ușa aia neagră chiar mă bucur că nu am reușit. Am încercat odată să-i iau tatei cheia de la gât când dormea, dar când aproape o desprinsesem de pe lănțișor, tata s-a trezit și m-a strâns de mână atât de tare, că îmi aduc aminte și azi durerea. Cred că atunci a stat și cel mai mult sub casă. Probabil a avut de-a face cu mulți monștri în ziua aia.

Și azi cred că se întâmplă același lucru, doar că dacă stau bine să mă gândesc nu a lipsit niciodată două zile la rând. Mama e plecată cu bunica la oraș de ieri dimineață și Adelina, după ce m-a băgat în pat și m-a pupat pe frunte, s-a dus la o vecină și nu s-a întors nici până acum. Casa îmi pare mult mai mare când nu e nimeni în ea și mi-e frică și să ies din dormitor, da’ păi să mă duc până acolo. Dar dacă tata are nevoie de ajutor? Chiar și supereroii au uneori nevoie de ajutor. Haide Miruno, curaj!

[...]

- Aoleu! Mă scuzați! N-am.. e și un sfert..

- Mai așteaptă puțin, te rog.

            Andrei închise ușa și se așeză pe singurul scaun de pe hol. Își dădu seama că ușa nu avea niciun fel de yală. Era vopsită în negru și pe mijloc era prinsă o plăcuță argintie: MIRUNA DINU

            Ușa se deschise și un domn înalt, cărunt, cu ochii roșii și umezi ieși în grabă fără să salute.

            - Haide Andrei, curaj! Nu e niciun monstru aici.