Nu ştiu cum i-o suna francezului „crepe” în limba lui ori
rusului „blini” în a sa, însă pe mine „clătita” mă scoate din minţi. Sunt
invidios până în măduva roşie pe franceji, cum reuşesc ei să găsească câte un
cuvânt dichisit pentru orice merindă ori metodă culinară şi furios pe neamul meu
balamut care găseşte cele mai urâte sunete pentru orice e făcut să fie băgat în
gură. Sigur, nu pot să neg că aluatul arată ca o zoaie în care au fost clătite
rufe, dar dacă tot se laudă ăla, fie şi de peste Prut, că limba noastră-i o
comoară, să găsească dracului un nume mai decent pentru un desert cât se poate
de decent.
Ce mamă ori bunică n-a făcut ochi flămânzi să lucească cu un
platou de clătite obţinut din te miri ce, când te miri ce era cam tot ce aveau
la îndemână. Clătita şi friganeaua sunt cele mai intime deserturi ale oricărei
familii decente de pe pământul ăsta. Sunt lucrurile către care se întorc
oamenii când opţiunile sunt limitate şi asta nu le face nicidecum banale. Când
le scoţi însă din contextul familial ele
îşi pierd sensul. Poate într-o
zi, toţi patronii zgârciţi de birturi or să înţeleagă că locul clătitei e în
sânul familiei şi nu într-o sală de mese cu tot soiul de străini mişunând pe
lângă tine.
Tehnic vorbind, clătitele sunt unul din lucrurile alea pe
care ar putea să le facă şi o maimuţă. Cu toate astea, nu sunt puţini cei care
reuşesc să distrugă chiar şi ceva atât de simplu. Aşadar, pentru cei care până
azi făceau nişte absorbante gri îmbibate cu ulei în loc de clătite, sper ca
această reţetă împreună cu instrucţiunile şi rugăciunile mele către Sfântul
Honore ocrotitorul cofetarilor, să vă ajute să găşiţi calea către clătita
perfectă.
Dacă aveţi un blender îndesaţi-l cu 3 ouă mari (fără coajă)
adică 180 de grame, 15 grame de zahăr fin, 3 grame de sare, coaja epilată de pe
o lămâie şi o portocală, 5 grame extract de vanilie, 15 grame de rom, 200 grame
de apă, 300 grame de lapte şi 300 grame de făină. Pulsaţi de câteva ori până se
omogenizează – faceţi clătite nu sifon. Răsturnaţi maclavaisul într-un castron,
acoperiţi-l cu folie de plastic şi ţineţi-l la frigider minim o juma’ de oră şi
maxim o zi.
Pentru tradiţionalişti un castron măricel şi un tel fac
treabă la fel de bună. Puneţi în el toate cele mai sus enumerate minus laptele
şi făina. După câteva teluri cerneţi toată făina peste. Acum e momentul să demonstraţi că blender-ul
e o investiţie inutilă. Când nu se mai vede nici o cocoloaşă încorporaţi şi
laptele. Folie. Frigider.
Cât timp stă la frigider făina din aluat se hidratează şi legăturile
de gluten, dacă au reuşit să se formeze, se pierd în masa mult prea lichidă.
Poate multora dintre voi aluatul o să vi se pară prea lichid faţă de ceea ce
sunteţi obişnuiţi. După ce îl scoateţi de la frigider nu o să vi se mai pară şi
cu cât îl ţineţi mai mult acolo cu atât o să devină mai vâscos, motiv pentru
care după ce îl scoateţi din frigider mai încorporaţi în el în jur de 100 de
grame de apă.
Înainte să vă apucaţi de prăjit clătitele să aveţi lângă voi
un platou pe care să le scoateţi, un băţ de friguie/spatulă de silicon/spatulă
de lemn cu care să le ridicaţi marginea şi un castron cu ulei de floarea
soarelui sau unt clarificat în care să îmbibaţi un şerveţel. De ce să ridicaţi
marginile la clătite? Pentru că nu e genul de clătită pe care să o întorci ca-n
filme. Dacă faci clătite pentru spectacol atunci pleacă de aici. De ce un
şerveţel? Ca să ungi tigaia cu exact câtă grăsime trebuie. O pensulă din păr
natural ori plastic s-ar arde de la temperatură şi una de silicon... dacă
foloseşti pensule de silicon atunci pleacă de aici. De ce să ungi tigaia?
Pentru că, deşi o să foloseşti obligatoriu o tigaie non-stick ca să scapi de
orice bătaie de cap, grăsimea într-o proporţie corespunzătoare contribuie la
gust aşa că mai bine foloseşte unt clarificat. De ce clarificat? Ca să nu-ţi
transformi bucătăria într-o afumătoare artizanală. Dă focul undeva la mic spre
mediu, lasă tigaia să se încingă şi unge-o prima oară cu mai multă grăsime. Ia
tigaia într-o mână, toarnă toată compoziţia din polonic în centrul tigăii şi
mişc-o din încheietură spre exterior. Pune tigaia înapoi pe foc. Când marginea
devine maro deschis foloseşte-te de băţ ori spatulă să ridici un colţ. Apucă
colţul între două degete şi întoarce clătita invers. Aici se întâmplă diferenţa
dintre o clătită bună şi o clătită banală. Ţine clătita în tigaie până când
băşicile de pe faţa nr.2 devin maro închise spre negru. Acolo e tot gustul.
De
aici încolo totul se repetă. Câtă compoziţie să pui? Cât mai puţin posibil –
faci crepes nu pancakes. Ţinând cont că tigăi sunt de mai multe dimensiuni şi
eu nu ştiu de care ai tu, polonice de asemeni, nu ai decât să încerci câteva
până vezi exact ce cantitate trebuie să iei în polonic o dată pentru a acoperi
cu un strat cât mai subţire fundul tigăii. Cum nu sunt clarvăzător nu am de
unde să ştiu nici ce aragaz ori fund de tigaie ai tu. În orice caz, clătitele
se fac cel mai bine pe flacără, şi în tigăi cu fundul gros. Ideea e că dacă îşi
ia mai mult de două minute să se facă clătita pe faţa nr.1 atunci trebuie să
creşti temperatura şi dacă îţi ia mai puţin de un minut trebuie să o scazi.
Şi o ultimă observaţie. Deşi omul prin natura lui e tentat
să bage orice-i trece prin cap ori mână atunci când e pus în faţa unei găuri,
limitaţi-vă la umpluturi decente. Mie-mi plac unse cu unt topit şi umplute cu
gem de vişine – din ăla de casă.
faina povestea clatitelor; mie imi plac cu dulceata de caise :)
RăspundețiȘtergereCe bine arată clătitele tale. Nu îmi plăceau deloc când eram mică și mi le făcea bunica mea, probabil pentru că erau prea groase și uleioase. De când am început să mi le fac singură mi se par mult mai bune. Deși niciodată nu am respectat anumite cantități, ci puneam apă/faină până mi se părea mie ok la mână, voi încerca și rețeta ta!
RăspundețiȘtergereAm descoperit blogul tau la Adi Hadean si cred ca citesc deja de o ora ce scrii. Imi place, voi reveni sa pregatesc si retetele, nu doar sa ma delectez cu modul tau de a da din condei;)
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru lamuriri. Cu toate ca am facut enşpe mii de clatite, niciodata nu mi-a trecut prin cap sa tin maclavaisu' la frigider.
RăspundețiȘtergereNu pricep, de ce sa nu folosesc pensula de silicon ? Am recitit paragraful, si tot nu pricep. O explicatie ar fi utila, cel putin pentru mine.
RăspundețiȘtergereMultumesc anticipat,
Catalina
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereE plăcută răutatea pe care ne-o servești, fie pe pâine fie în... clătite! Am râs destul de tare. Mi se pare, dar doar mi se pare, că gemul tău e de fapt dulceață. Bunică-mea face, e cea mai mișto dintre dulcețuri. Și cea de gutui, bineînțeles!
RăspundețiȘtergereMişto, aici am găsit reţete cu explicaţii. Cum am învăţat şi la şcoală, la chimie, toate "soluţiile" şi "substanţele", prin amestecare, ele stabilesc nişte legături. Acum citind mai sus, ai explicat şi de ce trebuie să stea mai toate compoziţiile (cocile) la frigider să se odihnească, cum spuneau şi bunicile, mamele şi vecinele. Mai e de menţionat şi de ce e bine să nu punem mult zahăr (cum făceam eu la un moment dat, şi sigur mulţi alţi "ascultători", ca să mănânc clătita goală) - pentru că se va lipi atât de tare clătita-n tigaie de-o să-ţi vină să foloseşti un număr de tigăi egal cu numărul de clătite, sau dublu, ca să o faci şi pe partea cealaltă, asta dacă nu îţi ies jumări cu aluat de clătite:D
RăspundețiȘtergereChestia cu cântăritul și nu cu pusul după ochi a fost marele căștig al acestei lecturi. În rest, funny !
RăspundețiȘtergerePs.
ȘtergereCu cât citesc mai multe bloguri imi dau seama ce fară de sare sunt io ! Not so funny :-)