VENI, COVIDI, VACCI - CAPITOLUL I

Ieri am adormit cu masca pe faţă. Eram atât de obosit după o zi grea şi o cină mirositoare că în drum spre pat n-am mai trecut pe la baie şi în loc de periuţă am apucat o mască. Nu aş fi făcut asta în mod obişnuit, dar aveam pe cineva de partea cealaltă a patului şi oricât de obosit aş fi fost nu puteam să uit de bunele maniere.

Mie-mi place cu mască, dar o port când am nevoie de ea nu când îmi spun nişte netoţi s-o fac... Aşa cum am avut aseară. Aşa cum am în dimineţile astea reci de toamnă când mă iau în braţe singur şi-mi încălzesc faţa suflând în masca ce mi-o acoperă, în timp ce aştept, singur în staţie, autobuzul regional cu al său program flexibil. Uneori sunt nevoit să o iau la goană ca să-l prind altfel ar trebui să mă ţin în braţe cam jumătate de ceas şi cum nu-mi sunt chiar atât de drag prefer să alerg. Mă opresc din sprint la cea mai apropiată uşă, cea din faţă, care conform reglementărilor actuale este şi cea de urcare, dar conform codului şoferilor STB este a mamei lor şi o astfel de uşă nu se deschide pentru oricine, pandemie sau nu. Alerg către uşile din mijloc care de îndată ce se deschid expulzează cu lejeritatea unei mame eroine vreo 3-4 călători striviţi. După o scurtă reconfigurare a ocupanţilor, într-un spaţiu care pare să nu mai poată primi nici măcar un somalez anorexic, mă urc.

Primul lucru pe care-l fac e să-mi dau masca jos. O împăturesc atent şi o depozitez în buzunarul drept împreună cu nişte bonuri fiscale, monede, bancnote, chei şi un şerveţel folosit doar pe o latură. În timp ce o parte din ocupanţi mă privesc aprobator, alţii, puţini de altfel pe acest traseu cu aer provincial, îşi fixează mai bine măştile pe chip şi-mi aruncă priviri pline de ură amestecate cu gelozie. Aţi spune că sunt nebun că nu port mască, dar voi n-aţi văzut săptămâna trecută cum un astfel de grup de aprobatori au aruncat din autobuz un puşti în curul gol şi cu chiloţii legaţi de urechi fix pe uşa aia care se deschide atât de rar. Inspir şi expir cantităţi generoase de aer pentru a-mi regla pulsul şi în scurt timp plămânii mei şi puţinul spaţiu liber din autobuz devin unul şi acelaşi lucru. Încerc să mă-mi dau seama unde sunt, dar suma respiraţiilor calătorilor condensată într-un abur gros pe geamurile autobuzului mă împiedică să fac acest lucru. O fetiţă trasează cu degetul pe unul din geamuri ceea ce pare a fi un fluture, după care se apucă să lingă distilatul complex ce se scurgea alene din aripile operei sale.

Sunt in oraş. Mă dau jos din autobuzul tixit numai ca să intru într-un altul, de data asta aproape gol, care circulă într-o parte a oraşului prin care săracii nu au treabă. Aici e atât de mult oxigen că mă ia foamea şi ameţeala în acelaşi timp. Geamurile sunt uscate, oamenii păstrează distanţa, ba uneori chiar pare că fug de tine şi aproape toţi poartă mască inclusiv eu. Şi aici lumea îţi aruncă priviri şi e împărţită în tabere, dar nimeni nu pare că ar fi în stare să-ţi pună chiloţii în cap. Aici ţi-i pui singur, de ruşine, dacă se întâmplă să n-ai la îndemână o mască. Pe stradă port mască tot de ruşine. În rest încerc s-o ţin în buzunar cât mai mult posibil. Dacă văd că urmează să mă intersectez cu cineva fără mască nu mă obosesc să mi-o pun nici eu. Mie suficient să închid ochii şi să-mi ţin respiraţia pentru câteva secunde. Mă gândesc că aşa e şi la nudişti. Încep să cred din ce în ce mai mult că masca asta e un fel de pereche de chiloţi pentru faţă. Băieţii ăia de mai devreme, în nemernicia lor, aveau un fel de dreptate.

Masca pe care o ţin în buzunar şi o folosesc la nevoie are mai bine de o lună. Nu e din acelea de se spală. Vine dintr-un pachet cu 10 măşti negre de unică folosinţă. Nouă din ele stau în acelaşi sertar în care-mi ţin chiloţii. Nu ştiu cum am ales să le pun acolo, dar e clar că nici subconştientul meu nu face diferenţa intre ele. Şi cine mă citeşte ştie că eu îmi port chiloţii până la ultima moleculă. Dar aici asemănările se încheie, căci în vreme ce chiloţii îi schimb ca pe ciorapi, masca o port ca pe un jurnal. Dacă azi un grup de cercetători mi-ar distila masca ar obţine cu siguranţă un vaccin care ar putea imuniza orice om sau găină împotriva oricărei variante curente sau viitoare de Coronă.

Sunt vaccinat... în cazul în care vă îndoiaţi până în acest punct al textului. Recunosc că n-am făcut-o cu scopul de a mă imuniza. Am ajuns din întâmplare într-un centru de vaccinare, rugat de cineva să îl însoţesc până acolo în caz că i se face rău după. Mie nu prea-mi place să mă duc la magazin doar aşa ca să mă uit şi dacă tot eram acolo am zis că ar fi bine să nu plec cu mâna goală. Mare amator de chilipiruri, nu refuz niciodată ceva gratuit. Aşa am ajuns fericitul posesor de certificat verde. Urăsc numele ăsta. Mă face să mă simt ca o electrocasnică. Certificatul în sine e o corvoadă. Hârtiile se pierd sau se umezesc în buzunarul de la cur până se dizolvă cerneala de pe ele. Telefonul se descarcă fix când ai nevoie de el aşa. Tot ce puteam să fac pentru a-l avea întotdeauna la îndemână era să mi-l tatuez undeva pe corp. Da... primul meu tatuaj avea să fie cu un cod QR cu datale mele. M-am gândit că o să fie folositor şi după ce-o trece pandemia, mai târziu, peste vreo câteva decenii când o să vedeţi pe străzi un boşorog senil alergând în pula goală prin faţa vreunei cofetării strigând în gura mare „Mă cac în prăjiturile voastre sterile! Pe vremea mea băgai mâna până la subraţ în mousse...”. Fiţi drăguţi, scoateţi-vă telefoanele şi scanaţi-i codul de pe buca dreaptă. Ajutaţi-l să se întoarcă acasă.

Am uitat să vă spun că am închiriat şi o linie de Call Center în cazul în care aveţi vreo problemă cu textul:

„Pentru greşeli gramaticale, apăsaţi tasta 1”

„Pentru reclamarea limbajului licenţios, apăsaţi tasta 2”

„Pentru relaţii sexuale cu autorul textului, apăsaţi tasta 3”

„Pentru orice alte probleme apăsaţi pe cercul roşu de pe ecranul telefonului dumneavoastră”