FILOZOFIŢE... CU REŢETĂ (EP.1): VAI DE CHECUL NOSTRU!

Uitaţi-vă în jurul vostru dar şi-n oglindă. Câţi oameni capabili să-şi conducă, în adevăratul sens al cuvântului, propriile vieţi vedeţi? Gândiţi-vă apoi dacă v-ar plăcea să conduceţi, pe lângă viaţa voastră, viaţa unui număr oarecare de oameni, indiferent că e unul sau un miliard. Oricum un număr mai mare decât poate cuprinde mintea ori vederea devine irelevant, mai ales pentru unul lipsit de viziune sau cu o minte îngustă cum, fie vorba între noi, mai toţi suntem. Mai gândiţi-vă dacă v-ar plăcea în schimb să faceţi parte dintr-un grup condus de alţi oameni. Dacă aţi avea deci de ales, dincolo de liberul arbitru, cum de fapt şi aveţi în iluzia vieţii de zi cu zi, ce-aţi alege: să conduceţi sau să fiţi conduşi? Sigur, pentru prost ori pentru omul imatur problema de a alege nici nu se pune, căci pentru el va alege întotdeauna cineva mai puţin prost sau mai puţin imatur. Problema cu oamenii însă e că lucrurile nu pot fi niciodată fie negre, fie albe. Nu pot fi nici măcar o infinitate de nuanţe de gri. De cele mai multe ori sunt toate la un loc, în acelaşi timp. Aşadar, lăsând la o parte extremele şi cazurile speciale, oamenii obişnuiţi trăiesc simultan, în general fără voia lor, în cele două stări: cea de prost condus şi cea de conducător de proşti... dar şi toate deviaţiile ce pot emana din ele. Ce face diferenţa dintre un prost mai puţin prost decât prostul pe care-l conduce şi un deştept este faptul că deşteptul e capabil să conducă oameni mai deştepţi decât el. Cu o astfel de afirmaţie, îndrăznesc să trag concluzia că abilitatea unui om de a conduce sau acceptarea sa de a se lăsa condus sunt mai degrabă manifestări instinctuale, decât intelectuale. Chiar dacă suntem pe pământ de câteva sute de mii de ani sau doar de câteva mii, accidente ale universului şi consecinţe ale evoluţiei sau creaţii defecte ale unui zeu capricios, nu putem ignora faptul că, dincolo de aparenţe, ne purtăm ca nişte animale. Şi o facem în absolut orice aspect al vieţii noastre, civilizaţia nefiind altceva decât o unitate de măsură pentru capacitatea noastră ca indivizi sau grup de a da nuanţe raţionale comportamentului nostru primitiv.

Aş putea să trăncăn în stilul ăsta multe pagini de aici încolo, dar probabil pe mulţi dintre voi v-am pierdut pe la al patrulea rând şi să citeşti o astfel de încâlceală pentru o reţetă amărâtă nu pare să merite efortul. Nu spun asta pentru că vă desconsider. Probabil nici Pleşu, căutând pe net o reţetă bună de chec cu banane, n-ar zăbovi prea mult asupra acestui text şi s-ar îndrepta destul de repede către o Jamilă, Laură, Gină, Olguţă sau alte doamne respectabile ale internetului, care nu-şi bat joc de cititorii lor, transformând o activitate plăcută cum este, în aparenţă, cofetăria, într-o corvoadă.

[...]

Marcel Buric s-a născut din instinct. Nu din al său fireşte, ci din al unuia sau al ambilor săi părinţi. Romanticii ar spune că s-a născut din iubire, căci cei doi sau măcar unul dintre ei îl iubea pe celălalt, şi acest lucru este de cele mai multe ori suficient pentru a duce viaţa mai departe. Cinicul ar spune că iubirea nu-i decât o unealtă a instinctului, iar pragmaticul ar spune că s-a născut din sex. Oricare ar fi cazul, un lucru e sigur: Marcel era prost, dar încă nu putea fi tras la răspundere pentru asta. Avea doar câteva minute, era vânăt ca o prună, spoit din cap până în picioare cu lichid amniotic şi resturi din vaginul maică-si, care nici ea săraca nu arăta prea bine. Stătea crăcită pe un pat de spital de provincie, băltind în propriile fluide, dar răsufla uşurată şi plângea cu lacrimi de bucurie şi durere în timp ce, tot el, instinctul, cel care o băgase în căcatul ăsta în primul rând, îi administra o doză consistentă de substanţe ce aveau s-o facă sclava propriului său copil, pentru multă vreme. 

Spuneam despre Marcel că era prost şi era firesc să fie aşa. Inevitabil cineva trebuia să hotărască pentru el până când el la rândul său avea să dobândească capacitatea de a hotărî pentru sine şi poate pentru alţii. Între timp erau suficienţi oameni în jurul său care să-i conducă viaţa. Trăia într-un stat în care el era singurul cetăţean. Taică-su, preşedintele, un om deştept, era prea ocupat să-i conducă pe alţii mai deştepţi ca el şi intervenea foarte rar, dar decisiv în viaţa propriului său copil. El îi conducea pe ceilalţi membri ai familiei în cele mai multe situaţii, pentru că deşi era un om deştept, capabil să conducă oameni mai deştepţi decât el în viaţa sa profesională, în viaţa personală nu era decât un prost mai puţin prost decât proştii pe care-i conducea, dar în acelaşi timp era şi deşteptul condus de unul mai puţin deştept ca el. Această persoană era Genţiana, mă-sa lui Marcel, primul ministru, guvernul, parlamentul, magistratura, poliţia, salvarea, şcoala, biserica, infrastructura, vama, şi toate celelalte bătăi de cap pe care cineva responsabil trebuia să le îndure. Ea avea rolul cel mai greu: acela de a conduce ceva de necondus, de a transforma o bucată vie de carne în ceva mai mult. Inevitabil undeva pe drum, cu atâtea bătăi de cap, femeia avea să greşească şi fiecare greşeală a ei avea să se adune şi să interacţioneze cu celelalte în ceva ce mai târziu avea să devină personalitatea lui Marcel. Sigur, la acestă personalitate aveau să contribuie şi taică-su, mai rar, dar mai profund şi alţi câţiva oameni cu care Marcel avea să interacţioneze în perioada vieţii sale în care era total lipsit de control asupra propriului destin. 

Viaţa nu era grea în statul lui Marcel, ba din contră, lucrurile mergeau destul de bine. El avea să ducă mai departe genele părinţilor săi, iar ei aveau să-l ajute, aşa cum considerau mai bine, atâta timp cât acesta era neajutorat. Nu a durat mult până când Marcel a descoperit prima unealtă cu care poate prelua controlul asupra propriei vieţi: plânsul. Plânsul este cea mai originală formă de protest. De fapt protestul este varianta adultă, cetăţenească a plânsului unui copil. Marcel începuse să înţeleagă cum se foloseşte şi profita de această formă de control ori de câte ori putea şi de cele mai multe ori funcţiona. Erau însă dăţi când plânsul părea să nu mai aibă nici un efect şi frecvenţa lor creştea pe măsură ce şi el creştea. Statul începuse să-i ignore şi uneori chiar să ridiculizeze această formă rudimentară de control. Pe măsură ce creştea, instinctul în împingea pe Marcel tot mai mult să preia controlul asupra propriei vieţi şi cum plânsul nu mai funcţiona decât în cazuri extreme, acesta s-a văzut nevoit să caute alte metode de a îi controla pe cei care-l controlau. Primul pas a fost să le înveţe limbajul. La urma urmei cât de greu putea fi să imiţi nişte sunete. 

Învăţase să spună da sau nu, să numească oameni şi obiecte, să ceară lucruri, să îşi arate afecţiunea sau nemulţumirea şi multe altele. Deşi acum ştia o grămadă de cuvinte, el nu le înţelegea sensul, dar ştia să le folosească pentru propriul său interes. Chiar şi aşa, nu reuşea să ţină pasul cu părinţii săi, care păreau că inventează noi reguli şi restricţii cu fiecare încercare a sa de a prelua controlul cu ajutorul  noilor abilităţi dobândite. Pentru următorii ani asta avea să fie principala sa preocupare: să încerce să ţină pasul şi la un moment dat să răstoarne guvernul, să preia puterea. Lucrul ăsta s-a întâmplat mai devreme decât s-ar fi aşteptat Marcel şi nu aşa cum şi-ar fi imaginat el. 

Veşnic prins între proşti şi deştepţi, deştept şi prost în acelaşi timp, Lucreţiu Buric, preşedintele şi tatăl lui Marcel s-a întors într-o zi acasă, s-a aşezat în pat şi acolo a rămas, cu jumătate de faţă strâmbă şi incapabil să işi mai conducă măcar propriul corp. Guvernul avea acum pe cap mai multe decât putea duce. Un cetăţean nemulţumit şi doi oameni incapabili, din toate punctele de vedere, să-şi conducă propriile vieţi. Da, Marcel avea acum şi o soră, Gaviota Buric.  Gaviota a fost prima persoană pe care Marcel a încercat s-o conducă, doar că şi-a dat destul de repede seama că e stupid să conduci o persoană care nu îţi poate oferii nimic în schimbul efortului depus, în afară de bătăi de cap poate, aşa că a renunţat repede. A început să se întrebe, cu mintea sa necoaptă, ce interese meschine ar putea avea părinţii lui de se dau atât de mult peste cap pentru a-i conduce viaţa când el nu le oferea nimic in schimb. Nu putea să înţeleagă că în spatele acţiunilor lor, mascat de aparenţa iubirii şi a datoriei de părinte se afla ceva destul de simplu, natural: instinctul – nevoia de a duce mai departe nişte gene. Investiţia aparent inutilă era de necuprins pentru micul său creier. Chiar şi aşa, chiar dacă nu era nevoit să ofere nimic în schimbul efortului celor doi, ci doar să respecte nişte legi şi să suporte nişte consecinţe atunci când nu o făcea, Marcel ajunsese la vârsta la care nu mai suporta să fie condus. Voia să fie liber, fără să înţeleagă de fapt ce înseamnă libertatea. 

Cu mă-sa ocupată să şteargă două cururi, libertatea a venit fără prea mult efort. Brusc Marcel s-a trezit necondus, dar în acelaşi stat care odată fusese condus. Scăpase de tiranie, dar odată cu ea se dusese şi sistemul care îi asigurase totuşi existenţa până atunci, fără ca el să contribuie cu mai nimic. Marcel s-a văzut nevoit să devină sistemul sau măcar lucrurile care-l interesau din sistemul în care trăise. Nu era capabil din nici un punct de vedere să-şi formeze propriul stat într-o lume mai mare şi grea decât şi-ar fi putut-o el imagina vreodată, aşa că a ales să-şi clădească viitorul pe ruinele a ceea ce odată fusese un stat în adevăratul sens al cuvântului. Prima grijă a fost să aducă într-un fel sau altul capital, cu care să poată funcţiona. Iniţial s-a îndreptat spre rezervele fostului stat, doar că ele nu mai existau. Se pare că să conduci deştepţi mai deştepţi ca tine nu e foarte profitabil într-o lume plină de proşti conduşi de proşti aşa că ta-su nu le lăsase mai nimic şi puţinul pe care îl lăsase era folosit acum pentru a acoperi paguba creată de lipsa unui sistem funcţional. Deşi fostul sistem investise ceva în singurul lor cetăţean, o făcuse fără prea multă pricepere şi cum nici cetăţeanul nu fusese capabil să priceapă valoarea responsabilităţii şi răsplata investiţiei pe termen lung, nu profitase deloc de ocazia oferită. 

Marcel avea să rămână în continuare un prost condus de proşti, doar că acum era nevoit să plătească preţul de a fi condus prin muncă. În zilele lui bune l-ar fi deranjat acest lucru, doar că acum era atât de ocupat şi atât de obosit că nici nu mai realiza ceea ce odată era singura sa preocupare. Doar când se îmbăta sau în puţinele sale zile de concediu realiza în ce căcat înota şi începea să se înfurie iar cum o făcea când era mic, doar că acum plângea în el, căci nu mai avea la cine. Genţiana şi Lucreţiu crăpaseră de mult, iar Gaviota era prea ocupată să conducă vieţile altora, undeva prin Elveţia, cu un atu cu care Marcel nu avusese norocul să se nască. 

Trăind din inerţie, Marcel se trezise la un moment dat într-o alianţă cu o altă persoană. Abandonase din tinereţe ideea de a crea un stat şi trăise ca un nomad mai bine de 15 ani, insă acum fără să îşi dea seama trăia într-un stat nou, al lui, al lor. Niciunul din cei doi nu fusese capabil până în acel moment al vieţii lor să conducă pe altcineva aşa că la început au încercat să se conducă unul pe celălalt şi aproape că s-au distrus. Numai prin noroc a venit pe lume Cornel, pentru că cei doi se urau atât de mult încât nici animale nu mai puteau fi. Cornel nu s-a născut nici din iubire, nici din instinct. El s-a născut din ceva profund omenesc - frica de inutilitate în faţa vieţii, care l-a cuprins pe Marcel într-o noapte, după vreo patru litri de bere la pet. Şi-a pus în minte că trebuie să conducă şi el pe cineva, pe oricine, oricât de mic, înainte să moară, aşa că dacă acel cineva nu exista, avea el să îl creeze. Se simţea cum s-o fi simţit probabil şi Dumnezeu înainte de prima zi. 

La început a fost cuvântul: „Taci fă!”, apoi a aprins lumina în dormitor, a tras plapuma de pe Matilda şi fără voia ei, a început să-l creeze pe Cornel. Sigur, beat fiind, Marcel se chinuia să-l creeze pe Cornel în altă gaură, dar cumva, în cele două minute de geneză, Matilda s-a zvârcolit suficient de mult încât Cornel să capete fiinţă. Odată venit pe lume, copilul a reuşit să mai repare lucrurile între cei doi. Doar Matilda avea să îl conducă pe Cornel, căci Marcel îşi găsise în sfârşit un grup destul de consistent de proşti pe care să-i conducă. De fapt ei îl găsiseră pe el şi nu invers. Ei îi încredinţaseră lui rolul de a le conduce vieţile pe care aceştia nu erau capabili să şi le conducă. 

Marcel devenise primarul oraşului Băştineşti şi răspundea acum de vieţile a 38,596 de oameni, conform ultimului recensământ. Nu toţi îl votaseră pe Marcel, doar cei ce ştiau, instinctiv, că nu sunt capabili să-şi conducă propriile vieţi, adică puţin peste jumate din cetăţenii cu drept de vot. În Băştineşti mai trăiau aproape 100 de oameni în stare să-şi conducă propriile vieţi, restul plecaseră, iar cei care au rămas nu aveau nevoie de călăuzire şi se puteau adapta mereu condiţiilor create de proşti pentru alţii mai proşti ca ei. Restul... restul erau cei condamnaţi la supunere, care s-au luptat cu instinctul toată viaţa, refuzând să-şi accepte condiţia. Aceştia erau cei ce blocau mereu străzile în micul oraş de provincie, ori de câte ori Marcel îşi exercita rolul pe care nici măcar nu şi-l asumase, ci pe care îl primise. Deşi habar nu avea să conducă şi tot ce făcea era un dezastru, Marcel nu era un impostor, devreme ce fusese ales să facă asta, ci mai degrabă un profitor pentru că acceptase. Se uita pe după perdea la cei din stradă şi se vedea pe el, copil, plângând de fiecare dată când nu-i convenea ceva ce el nu era capabil să rezolvă.

[...]

Acum, dacă nu vă vine să vă tăiaţi venele după ce-aţi citit această scurtă capodoperă (la care am muncit mai bine de o săptămână, partea filozofică fiind scrisă în stare de semi-ebrietate după ce-am consumat, după spusele altora cantităţi considerabile de alcool şi carne de cal, graţie ospitalităţii Madinei), pentru că vă identificaţi cu vreunul din personajele din text, puteţi să vă apucaţi să faceţi acest chec cu banane. Dacă aţi rulat repede peste text ca să ajungeţi la reţetă, sper să vi se lase checul mai repede decât o puţă de bătrână, deşi nu ar trebui să se întâmple asta, decât dacă nu ştiţi voi s-o folosiţi cum trebuie. Reţeta, nu puţa de bătrân. Acestea fiind spuse...

Luaţi două forme de chec lungi cam cât două penisuri modeste, ungeţi-le bine cu unt topit prin toate părţile şi găurile apoi lăsaţi-le afară sau în frigider un minut să se întărească untul. Tapetaţi cu făină eliminând excesul. Cum? Trântiţi forma ca şi cum aţi vrea să daţi cu ea în capul celui cu care vă împărţiţi viaţa mizerabilă. Tăiaţi felii sau cuburi de 1-2cm aproximativ 500 grame de banane mai mult necoapte decât coapte. Prăjiţi bananele în puţin unt la foc mic spre mediu, întorcându-le cu grijă pe toate părţile, până când arată ca nişte cartofi prăjiţi prea prăjiţi. Presăraţi apoi 75 grame zahăr muscovado sau melasat sau orice alt zahăr brun închis aveţi la dispoziţie şi flambaţi totul cu un strop de rom sau votcă ... sau spirt medicinal sau benzină sau nu le flambaţi deloc dacă nu sunteţi în stare, dar asiguraţi-vă că zahărul s-a topit şi bananele sunt bine îmbrăcate în sosul rezultat. Luaţi-le de pe foc şi lăsaţi-le undeva să se răcească bine (adică sub 30°C). De ce? Pentru că în chec aveţi şi bucăţi de ciocolată şi nu vrem să se topească înainte să ajungă la cuptor. Câtă ciocolată? Cam 300 de grame, neagră, cât mai neagră, măcar peste 70% de neagră. Într-un bol cerneţi şi amestecaţi 335 grame făină 480 (slabă) cu 5 grame praf de copt. Înmuiaţi bine 300 grame de unt şi frecaţi-l  cu 65 grame de gălbenuş, 65 grame de miere, 215 grame zahăr pudră şi 3 grame sare timp de 1-2 minute. O să pară tare... ştiu. Tocmai de-aia trebuie să faceţi o bezea moale din 235 grame albuş şi 150 grame zahăr pe care să o încorporaţi în compoziţie. Acum e momentul să adăugaţi bananele răcite şi ciocolata tocată în bucăţi mai mici sau mai mari. Împărţiţi compoziţia în cele două tăvi, în mod egal sau după cum sunteţi în stare. Faceţi o crestătură pe mijloc şi picuraţi puţin unt în ea. Nu uitaţi să preîncălziţi cuptorul la aproximativ 180-190°C sau foc mediu spre mare iar după ce aţi băgat checurile la cuptor să reduceţi temperatura la 150-160°C sau mic spre mediu şi să coaceţi checul minim 45’ sau până sunt gata. O să fie destul de închis la culoare când e gata aşa că să nu vă mănânce în anus să-l scoateţi prea devreme. Dacă vreţi să-l stropiţi cu nişte rom după ce l-aţi scos de la cuptor cinste vouă, dacă nu, e bun şi aşa.