La ce mă mai gândesc noaptea când nu dorm (Ep.1) – Cuminţenia pământului

Aici nu e vorba despre Brâncuşi, pentru că Brâncuşi nu e al meu. Brâncuşi nu e al nimănui, nici măcar al lui Brâncuşi. Brâncuşi e ţărână acum şi lucrurile pe care le-a lăsat în urmă nu sunt nimic altceva decât nişte pietre şi metale modificate conform viziunii sale artistice, pe care se găsesc unii să le mute de colo-acolo din când în când pe bani mulţi. Toţi avem în noi o latură artistică. Uite… şi eu mi-am manifestat-o zilele trecute sculptând dintr-o bucată de cocă destul de greu de manipulat… o pulă, lucioasă, creolă?. Sigur, o să spuneţi că asta nu e artă şi eu o să vă întreb, de ce? De ce pula mea e mai puţin artă decât pula lui Brâncuşi? Pentru că el a lucrat în bronz şi eu lucrez cu cocă? Contează materialul? Contează estetica şi perfecţiunea, suprarealismul? Faptul că el e artist declarat şi eu nu? Nu e şi pula mea o manifestare artistică? Oricum în final ambele sunt inutile. Adică bronzul ăla mai bine îl fură un ţigan, în topeşte şi face nişte oale din el, cât despre pula mea, ea… ea e în gura cuiva acum, dar nu ca atare ci sub forma unui tort. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă, măcar să se transforme în ceva util sau plăcut.

Acum vă rog, nu încercaţi să vă daţi connoisseuri spunându-mi că pula lui Brâncuşi e de fapt Maria Bonaparte admirându-şi ţâţoaiele, că nu e adevărat şi o ştiţi şi voi. O ştia chiar şi Brâncuşi când dezminţea faptul că ce a vrut el să facă acolo a fost de fapt o pulă. Din o sută de oameni întregi la minte, 98 or să spună că aia e o pulă, unul o să se prefacă, spunând că vede mai mult decât ceea ce noi oamenii comuni suntem capabili să percepem, iar celălalt o să spună că nu ştie cum arată o pulă.

Cred că am folosit cuvântul pulă de suficiente ori pe suta de cuvinte scrise încât să sperii orice proastă care a nimerit greşit pe aici, asta dacă nu s-a speriat de prima oară de la pula monstroasă care i-a apărut pe wall-ul de pe facebook. Acum să nu credeţi că aţi înghiţit atâta pulă degeaba, căci urmează partea filozofică, aia la care mă gândesc eu noaptea. Nu e nimic nou, căci filozofia asta e: lucruri pe care deja le ştim dar pe care le conştientizăm atunci când le auzim la alţii care ştiu să le pună în cuvinte.

Ideea e că noi oamenii suntem nişte animale… complexe ce-i drept, dar tot animale. Ne place să avem, să deţinem, orice…  şi când zic orice, chiar orice. Nu e nimic pe pământul acesta care să nu-şi găsească loc în sufletul vanitos al vreunui om. În mod ironic, pământul e printre preferatele noastre. Pe locul doi ar fi oamenii. Ne place să deţinem oameni, doar că trăim vremuri grele. Dacă înainte puteai să le obţii şi pe unele şi pe altele prin acte de violenţă, în ziua de azi e din ce în ce mai greu aşa că am inventat ceva fictiv care să justifice dreptul nostru de proprietate asupra lor: banii, actele şi bineînţeles iubirea. Un fel de pişat teoretic pe care-l împroşcăm pe lucrurile dragi nouă pentru a îi împiedica pe alţii să se apropie de ele.

În concluzie, dacă sunteţi oameni decenţi, nu vă mai pişaţi pe Brâncuşi şi a lui cuminţenie. E din piatră şi oriunde ar sta, stă bine şi fără ăia doi stropi picuraţi din puţele voastre.

„- Nu mai scrie şi cretinul acesta nimic despre prăjituri… doar îi zice Desertologie?”

Citeste tot...

Dirty jobs

„Desert fără zahăr” este şi va rămâne pentru mine veşnic un oximoron. Nu-mi pasă că ştiinţa este cu un pas înaintea logicii sau a bunului simţ şi a inventat tot soiul de ocolişuri pentru a crea aparenţe şi a fenta ceea ce e firesc. Gândesc deci îmi folosesc creierul, aşadar consum glucoză, deci zahăr, dar până la un punct. Ce trece de linia aia e doar plăcere şi când sari prea departe e nesimţire, prostie şi apoi boală, abia apoi boală. Da ştiu… gene proaste, neamuri proaste, neam prost, orice scuză ar avea unul care cade lat dacă mănânca o granulă de zahăr, are la origine prostia, a lui sau a ălora care au zis că e ok să dea mai departe nişte gene proaste. Chiar şi aşa, încă mai sunt om şi undeva pe fundul sufletului meu negru mai am o dâră de simpatie (nu mă corectaţi încercând să-mi explicaţi că e empatie de fapt) faţă de cei pentru care zahărul chiar e periculos din punct de vedere medical. Vouă vă spun cu  toată sinceritatea de care sunt capabil că încercând să mă pun în situaţia voastră fie m-aş omorâ, fie N-AŞ CONSUMA TOT FELUL DE MIZERII ÎNCERCÂND SĂ-MI SATISFAC O PLĂCERE, NU O NEVOIE ŞI NICI NU I-AŞ MAI BÂRÂII LA CAP PE NIŞTE OAMENI, PENTRU CARE ZAHĂRUL ESTE NUCLEUL ÎN JURUL CĂRUIA SE ÎNVÂRTE MESERIA LOR, SĂ-MI FACĂ CEVA FĂRĂ ZAHĂR!, dar mai mult ca sigur m-aş omorâ, căci îmi plac prea mult dulciurile. Aşadar, când vine la mine un din ăsta cu pancreasu atârnând de-o aţă, cerând ceva dulce fără zahăr îi zic să se ducă dracului, cu aceeaşi onestitate cu care un medic îi spune unuia cu ficatul praf să nu mai mai bea, nici măcar bere fără alcool. Dar cum aş putea eu, cofetar antreprenor, care-şi câştigă pâinea vânzând altora zahăr, să-i refuz pe cei ce vor ceva de care nu au nevoie pentru ceva ce nu au, fiind dispuşi să dea o căruţă de bani pe acel ceva. Pentru ei, pentru voi cretinilor, era să mă cac eu pe mine luna trecută încercând tot soiul de combinaţii cu toţi îndulcitorii posibili, mare parte dintre ei având un „ol” în cur, care pentru cei ce ştiu puţină chimie alimentară intră în categoria îndulcitorilor cu efect laxativ. Chiar dacă n-am nici un fel de respect pentru oamenii care vor să consume dulciuri fără zahăr, am respect faţă de cofetărie, aşa că mi-a ieşit ceva pe care chiar şi eu l-aş mânca, dacă aş vrea să mă cac pe mine, desigur. Ceea ce vreau să spun e că cofetăria e un job periculos. Lăsând la o parte clasicele tăieturi, arsuri, fracturi de care poţi avea parte lucrând într-un astfel de mediu, există şi latura mai perfidă a cofetăriei care îţi poate pune viaţa în pericol, la nivel chimic, biologic, molecular... Dar pentru că echilibrul este forţa supremă în univers, de mai bine de vreo săptămână tot testez o prăjitură care mă obsedează de mai bine de un an şi pe care mi-am făcut în sfârşit timp s-o abordez: Medovik. Am mâncat câteva kile’ până acum şi o să mai mănânc alte câteva kile’ bune şi după ce nu mai am nimic de modificat la ea, pentru că e bună, aaa.. şi da, pentru că oricât aş mânca, nu mă cac pe mine de la ea.

PS: Green Sugar e o mizerie care mă lasă rece… în gură… la propriu.

Citeste tot...