Minime (Ep.13) - Universuri perpendiculare

Am început anul foarte bine. Luna asta am realizat tot ce mi-am propus şi asta pentru că tot ce mi-am propus a fost să nu realizez nimic. Mi-am dat în sfârşit seama cât de valoroasă e viaţa, mea, pentru alţii. Toată lumea, cunoscută ori nu mie, are nevoie de mine. Sunt important. Sunt peste tot. Sunt copilul cuiva, nepotul cuiva, strănepotul cuiva, sunt frate, văr, unchi, cumnat. Sunt într-o relaţie. Sunt partener, jumătate, marea iubire ori dezamăgire. Am potenţial. Sunt un potenţial tată, un potenţial soţ, un potenţial amant. Sunt din societate. Sunt angajat, recrutat, intervievat, evaluat, recompensat, utilizat, stresat, disponibilizat. Lucrez, şomez, produc, consum, cheltui, împrumut, plătesc, primesc, dau înapoi. Sunt client, consumator, audienţă. Sunt spiritual. Cred, nu cred, mă rog, blestem, îngenunchez şi ridic pumnul la cer. Sunt om. Respir, transpir, inspir sau dezamăgesc, vorbesc, greşesc, reuşesc, mă prăbuşesc. Râd, plâng, strâng… din dinţi, cariaţi, plombaţi, detartraţi. Mă spăl, mă-mput, mă spăl la loc. Mă duc, mă-ntorc, mă culc, mă scol. Mănânc, mă cac, mă fut şi mor.  Sunt cifre, litere, vorbe ori simple gânduri. Sunt pe o hârtie sau într-un cip, în gura cuiva… şi nu aşa cum aş vrea, sau doar în capul lor. Exist. Exist şi nici nu mai trebuie să gândesc pentru asta. O fac alţii pentru mine. Mie nu-mi mai rămâne, decât să mă îndoiesc. 

Citeste tot...

FĂINA DE LA BOB LA BOU - CAPITOLUL V

La raft

După cinci articole plictisitoare şi incomprehensibile pentru unii, amuzante şi oarecum inteligibile pentru alţii şi utile pentru cei câţiva, am ajuns în sfârşit să vorbesc despre făină. Adevărul e că despre făină am vorbit şi până acum, doar că pentru majoritatea, primul contact cu făina se petrece abia la raft, atunci când întind mână după o pungă de hârtie pe care scrie, printre altele şi „făină”.

Acu’ ceva ani, când eram şi eu la fel de prost ca orice idiot pus în faţa unui raft, îmi alegeam făina în funcţie de şi nu neapărat în această ordine: preţ, ambalaj şi informaţiile tipărite cu litere mari. După ce economistul, intelectualul şi maimuţa din mine se puneau de acord, luam o pungă de făină, mă duceam acasă şi o foloseam la ce aveam nevoie. Uneori îmi ieşea, alteori nu şi făina era ultimul lucru pe care mă gândeam să dau vina. Accesul la internet şi site-uri cu reţete a fost un fel de Decembrie ’89 pentru cei care manifestau interes faţă de mâncare. La fel cum democraţia lor a fost prost înţeleasă şi aplicată aşa s-a întâmplat şi cu reţetele. Noi n-am ţinut niciodată cont de diferenţa dintre ingredientele lor şi ale noastre, făina fiind cel mai bun exemplu chiar şi după un sfert de secol.

În primele cărţi piratate pe care am pus şi noi mâna, vedeam reţete care foloseau cake flour, AP flour sau bread flour, fără ca acestea să explice şi ce înseamnă fiecare. Cu puţina engleză pe care o ştiam ne-am dat seama că e vorba de făină pentru chieg sau pită şi ne-am dus ca vitele la raft s-o căutam, doar că la raft abia apăruse făina diferenţiată de un cod de trei cifre, care conform legii, informa consumatorul despre cantitatea de cenuşă din făină. La început găseai doar 480 şi 650, restul de coduri fiind accesibile numai celor din panificaţie, căci la vremea respectivă nu exista piaţă pentru făina mai închisă la culoare, fiind considerată inferioară. Lumea vroia praf de cretă şi când piaţa cere, întreprinzătorul i-o dă. Şi le-a dat-o bine. Atât de bine, că departamentele de marketing ale întreprinderilor proaspăt privatizate au născocit făina tip 000 (aka trei nule pentru babe), care nu e nimic altceva decât făină 480, pentru că orice ai face, nu poţi obţine o făină cu zero cenuşă. Deşi o dezinformare precum 000 e permisă de lege, exagerări precum 0000 sunt strict interzise – mulţumim deci legislativului pentru grija pe care o poartă pentru consumator. După câţiva ani, tot cineva din departamentul de marketing al unuia din puţinii producători de făină din ţară, lovindu-se probabil de  o reţetă care cerea cake flour, a sesizat oportunitatea introducerii pe piaţă a conceptului de făină pentru prăjituri şi făină pentru cozonac. Făina pentru pânie era irelevantă, căci lumea nu auzise încă de Codruţa şi sourdough. Sigur, toată treaba asta s-a petrecut doar pe ambalaj, căci înăutru era acelaşi căcat de făină. Era exact situaţia aia în care parlamentul votează o lege, iar executivul nu are normele metodologice şi infrastructura necesară pentru a o aplica. Tehnologia şi materia primă pe care morarii o aveau la vremea respectivă nu permitea producerea acelor tipuri de făină, cu toate astea ele existau pe piaţă, doar cu ambalajul. Preţurile erau evident mai mari, justificate nu de costurile de producţie ori cu materia primă ci de cele ale departamentului de marketing.

Acum, după mulţi ani, după multe tone de făină trecute prin mâini şi cărţi trecute prin cap, nu mai sunt la fel de prost ca orice idiot pus în faţa unui raft, doar că atunci când imi aleg făina tot la preţ, ambalaj şi infomaţii tipărite cu litere mari mă uit. De ce? Pentru că e acceaşi făină de căcat şi alte criterii după care să o aleg nu există. Diversitatea de la raft nu e nimic altceva decât marketing. Cu ce vă pot eu ajuta deci, într-un articol despre făină, ca data viitoare când întindeţi mâna după o pungă de făină să ştiţi ce să alegeţi?

În primul rând, porniţi de la ideea că tot ce găsiţi la raft inscripţionat cu 000, 480, 550 sau 650 nu e nimic altceva decât făină ordinară (standard), adică all-purpose flour cum zic americanii. Uitaţi tot ce aţi citit pe la toate proastele care s-au gândit să vă fie de folos scriind articole de căcat în care ziceau că 000 e cake flour, 550 e pastry flour şi 650 e bread flour. Mai toată Uniunea Europeană, din care se pare că facem şi noi parte, clasifică făina, din Dumnezeu ştie ce motive, după procentul de cenuşă – o caracteristică aproape irelevantă pentru consumatorul obişnuit. Americani mai practici din fire, o clasifică după funcţionalitate, luând în calcul mai mulţi factori, procentul de cenuşă nefiind unul din ei. Aşadar, stau şi mă întreb cum s-au gândit tâmpitele astea pe net să le potrivească unele cu altele? Hai să le luam pe rând, zic…

Făina 000 şi făina 480 sunt una şi aceeaşi. Tehnic vorbind, făină 000 nu există, pentru că oricât de bună ar fi tehnologia de rafinare nu ai cum să obţii un procent de cenuşă mai mic de 0.35%. Îi zice 480 căci procentul maxim admis de cenuşă e de 0,48%. Făina 550 are un procent de cenuşă cuprins între 0,48 şi 0,55%. Făina 650 între 0,56 şi 0.65%. Aţi prins ideea, nu? Legislaţia încadrează toate aceste 4 tipuri în categoria făină albă. Celelalte categorii sunt făina semialbă (800 şi 900) pe care nu le-am văzut niciodată la raft ele fiind în general folosite în industrie, făina neagră (1250 şi 1350) şi făina dietetică (1750, graham şi integrală). Despre procentul de cenuşă sunt multe de spus şi o să le spun separat într-un alt articol. Pe scurt, el reprezintă cantitatea de minerale din făină. I se spune cenuşă pentru că e tot ce rămâne din făină după ce aceasta a fost arsă într-un laborator, în condiţii controlate, pentru a stabili cantitatea de minerale pe care lotul de făină analizat îl conţine. Aşadar făina nu conţine cenuşă ci minerale. Cu ce o ajută deci pe Tanti Florica de la doi codul acesta scris mare pe fiecare pungă de făină. Păi într-un mod indirect şi incomplet îi spune babei cât de colorată e făina. Mai ţineţi minte obsesia făinii albe a consumatorilor, de care au profitat ăştia când au introdus pe piaţă făina 000? Ei bine, obsesia aia încă nu a dispărut şi omul vrea să ştie cât de albă e făina pe care o cumpără, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Problema e că toată făina de la raft e albă, după cum v-am explicat mai sus. Un procent de maxim 0,65% nu o să influenţeze niciodată atât de mult culoarea produsului finit. Abia de pe la 0,90% încolo se întâmplă lucruri.

Mai ţineţi minte când spuneam că un producător s-a gândit acum mulţi ani că ar fi bine să introducă pe piaţă făina pentru prăjituri şi făina pentru cozonac? Ei bine azi, majoritatea brandurilor au în portofoliu astfel de făinuri, dar la fel ca şi atunci, ele sunt speciale doar pe ambalaj. Lipsa de educaţie, cunoştinţe şi reacţie a consumatorului, împreună cu legislaţia învechită şi permisivă, le permite. Şi pentru că e mult mai uşor şi ieftin să obţii o făină ordinară decât una specială, evident că tu ca producător vei alege prima variantă atâta timp cât prostul nu se prinde. Doar că eu m-am prins jegoşilor, aşa că să vă ţineţi bine. Zic că a venit timpul să puneţi în pungă ce scrie pe ea. Şi voi, tehnocraţilor, poate mai reglementaţi puţin domeniul ăsta lăsat de izbelişte.

Să trecem acum peste ocean, unde există şi legislaţie şi respect pentru consumator. Probabil pentru că americanul de rând e mai idiot, dar nu mai prost, cei de acolo s-au gândit să clasifice tipurile de făină în funcţie de destinaţie şi funcţionalitate. Ei iau în calcul caracteristici precum, procentul de proteină (din care mare parte e gluten), mărimea particulelor şi culoarea.

Americanii au şi ei făina lor ordinară – îi spun all-purpose flour şi poate fi folosită la aproape orice, rezultatele fiind decente. Au un conţinut proteic cuprins între 9 şi 11%. Din câte m-am uitat eu pe pungile noastre de făină n-am văzut niciuna cu un conţinut sub 9,5% şi rar trece de 11,5%. Doar că procentul nu e singurul lucru important ci şi calitatea glutenului din acel procent. Ce trece de 11,5% la ei e considerat bread flour, iar la noi noroc chior. Când puneţi mâna pe o pungă pe care scrie peste 11,5% proteine nu vă bucuraţi încă. Mergeţi mai întâi acasă şi frământaţi o cocă de pâine. Dacă e elastică şi nelipicioasă aţi dat de aur. Uitaţi-vă la lotul înscris pe pungă şi luaţi cât să vă ajungă un an. Şansele ca următorul lot să fie la fel sunt foarte mici. La americani, făina pentru pânie poate să treacă şi de 14%, iar calitatea glutenului să fie una foarte bună din simplul motiv că ei cultivă grâu tare de iarnă, pe când noi nu. Problema cu americanii e că ei cred că „bigger is better”, doar că nu-i aşa. O făină peste 12,5% devine irelevantă – facem totuşi pâine, nu cauciucuri. Cu cât glutenul e mai mult şi mai bun cu atât frământatul manual şi chiar cel cu maşinării obişnuite devine mai greu, o astfel de făină cu steroizi fiind utilă doar industriei şi nu micului artizan. Aşadar, când aveţi o reţetă care vă spune să folosiţi făină pentru pâine, luaţi la rând toate pungile de pe raftul cu făină indiferent că e 000 sau 650 şi alegeţi-o pe cea cu procentul cel mai mare de proteine scris în tabelul de pe una din lateralele pungii. Nu o să aveţi noroc întotdeuna, dar e cea mai bună opţiune până una alta.

O altă făină pe care ei o au şi noi nu, este cake flour. Luaţi voi în mână orice pachet pe care scrie făină pentru prăjituri şi o să vedeţi că niciuna nu are sub 8% proteine, aşa cum ar trebui. Pe lângă proastele care vă spun că 000 e acelaşi lucru cu cake flour, mai sunt şi sfertodoctele care vă spun că dacă nu aveţi făină pentru prăjituri să amestecaţi făina obişnuită cu nişte amidon. Ce nu vă spun ele, pentru că nu ştiu, e că tot amidonul de pe piaţă e de porumb, care în funcţie de tehnologia prin care a fost obţinut şi destinaţia pe care o are se poate comporta diferit faţă de amidonul nativ din grâu. Dar să zicem că v-a pus Dumnezeu mâna în cap şi amidonul de porumb pe care îl aveţi voi are cam aceleaşi caracteristici cu unul de grâu. Fiecare făină ordinară are un anumit procent de proteine aşa că trebuie să vă apucaţi de nişte 3 simple ca să ajungeţi unde trebuie, adică sub 8%, doar că proteinele şi amidonul nu sunt singurele variabile pe care trebuie să le luaţi în calcul şi lucrurile nu se opresc aici. După ce aţi terminat treaba pe hârtie trebuie să vă apucaţi fizic să distribuiţi in mod uniform particulele de amidon printre cele de făină, lucru pe care îl faceţi nu cernând de câteva ori, ci de foarte multe ori făina. Să zicem că aţi făcut şi asta, trebuie să vă spun că după tot efortul, tot nu aveţi nimic apropiat de cake flour-ul americanilor. Să luam făina 480, care teoretic e cea mai rafinată şi cu mărimea particulelor cea mai mică. Legislaţia spună că cel puţin 65% din particule au dimensiuni de peste 125 de microni, pe când mărimea recomandată pentru particulele de făină pentru prăjituri e de 10 microni. Să vă văd cum o rezolvaţi p-asta. Şi o ultimă precizare. Cake flour-ul americanilor e clorinată, adică e tratată cu vapori de clor pentru a o albi. Clorul reacţionează cu pigmenţii din făină (cei care dau cu adevărat culoare făinii, nu cenuşa aşa cum crede toată lumea) şi îi neutralizează. În afară de asta el oxidează făina. Oxidarea făinii e un proces natural care se produce prin expunerea făinii la aer pentru o perioadă îndelungată. Prin această expunere la aer făina se albeşte şi proteinele ce formează glutenul încep să se denatureze. De aceea o făină veche nu mai face o pâine la fel de bună ca una relativ proaspătă. Clorul face acelaşi lucru, doar că mult mai repede, deci mai economic. Europenii, mai sceptici, au interzis înălbirea făinii prin orice altă metodă decât cea a expunerii la aer. Deci încă un motiv pentru care nu o să vă apropiaţi niciodată de cake-flour. Aşadar, ce faceţi când aveţi o reţetă care vă cere cake flour? Vă duceţi iar la raft, doar că de data asta căutaţi făina cu cel mai mic procent de proteină. Nu o găsiţi nimic sub 9% deci nu vă chinuiţi degeaba. Uitaţi-vă să aibă şi o dată cât mai apropiată de expirare. Cu cât e mai veche, cu atât proteinele devin mai slabe. Apoi căutaţi cel mai ieftin amidon de pe piaţă. Cu cât e mai ieftin, cu atât e mai puţin modificat şi o să fie mai apropiat de cel din grâu. Apoi calculaţi şi cerneţi până vi se acreşte. În final băgaţi făina la cuptorul cu microunde vreo 10-15 minute. Căldura o să slăbească şi mai mult glutenul şi o să modifice în aşa fel amidonul încât să fie mai receptiv la grăsimea din compoziţia pe care vreţi să o faceţi, aceasta fiind de fapt caracteristica de bază pe care făina asta ar trebui să o aibă.

Făina pentru patiserie – pastry flour,  e undeva între făina pentru prăjituri şi cea ordinară. Nu trebuie să aibă particulele atât de mici, dar procentul de proteine trebuie să fie mic – sub 9%, pentru că e folosită în general la aluaturi care trebuie să fie crocante, dar nu tari şi prea mult gluten face un aluat care urmează să fie uscat prin coacere, tare. Spre deosebire de cake flour care e intotdeauna clorinată, asta nu e şi datorită pigmenţilor din grâu are o culoare crem-gălbuie. Dacă aveţi o reţetă care cere făină pentru patiserie, căutaţi aceeaşi făină cu cel mai mic procent de proteine, e posibil ca din când în când, în funcţie de lot şi producător să daţi şi peste o făină cu particule mai mici.

Făina care creşte singură – self raising flour, are un singur avantaj şi anume acela că are distribuit uniform praful de copt în ea, lucru destul de greu de realizat acasă. Dincolo de acest avantaj, făina asta e un căcat inutil, pentru că fiecare reţetă are particularităţile ei unde trebuie să iei în calcul aciditatea ingredientelor, timpi, temperaturi şi densităţi pentru a stabili cantitatea necesară de agent de creştere şi cum făina asta are un raport fix de praf de copt la făină trebuie fie să-ţi mulezi reţeta după ea, fie să foloseşti dracu’ o făină normală şi să cauţi o metodă mai eficientă de a încorpora uniform praful în compoziţie. Că tot am adus vorba de raportul de praf de copt la făină, acesta este unul mult mai mare decât ceea ce ar fi necesar în orice reţetă, pentru că producătorul trebuie să ia în calcul o perioadă medie de timp dintre  momentul în care e produsă făina şi momentul în care ajunge să fie folosită, praful de copt pierzându-şi din calitate pe măsură ce trece timpul. Deci practic o să ai rezultate uniforme, dar de intensităţi diferite în funcţie de când ai avut noroc să pui mâna pe pachetul acela de făină. Un căcat. Cea mai simplă metodă să vă distribuiţi praful de copt uniform în făină e să folosiţi un blender, asta dacă aveţi unul din acela bun, nu o chinezăraie care poate să ia foc în orice clipă. Şi nu uitaţi, praful de făină poate exploda.

Despre alte tipuri de făină obţinute din alte boabe o să vorbim altă dată, iar data viitoare cred că o să intru puţin în alchimie, ca să aflaţi ce se pune şi ce nu se pune în făină şi de ce. Până atunci, frământaţi nişte cocă.

Citeste tot...

FĂINA - DE LA BOB LA BOU - CAPITOLUL IV

Să moară io!

Să zicem că te-a trăsnit cheful să faci gogoşi la miezul nopţii, dar te uiţi în dulap şi vezi că nu ai făină, iar cel mai apropiat magazin e un Mega Image non-stop undeva la vreo 2 kilometri. Te urci în maşina ta nouă cu motor mic şi mulţi cai, o porneşti şi piuie. Iar ai uitat să pui benzină. În drum spre Mega e un Rompetrol doar că nenorociţii au cea mai scumpă benzină cu cifră octanică mare şi pentru că eşti un bou şi ai vrut maşină cu motor TSI, fix d-aia tre’ să iei. Bagi de 100 de lei şi te minunezi cât de precoce a fost pompa. Începi să înjuri statul şi benzinarii pentru preţul nesimţit, ştiind de la televizor că preţul unui baril de petrol e acum mai mic decât al unui butoi cu varză. Nu te gândeşti însă că mâine dimineaţă, în faţa raftului de unde ţi-ai luat făină pentru a-ţi satisface pofta nocturnă, o să stea o babă la fel cum stăteai tu în faţa pompei să-i înjure pe agricultori şi stat, pentru preţul făinii. Sigur, ţie nu-ţi pasă, că doar nu torni în tine 40 de kile de făină pe lună cum torni benzină în rezervor; la două-trei kile pe lună şi un salariu mediu te doar fix în cur. Însă pe baba cu pensie de ceapistă o ustură şi ea nu ştie că tu eşti de vină, iar tu habar nu ai. Benzina cu cifră octanică mare, conţine etanol, bioetanol mai exact, obţinut din porumb. Cu cât sunt mai multe motoare ca ale tale, cu atât se va produce mai mult bioetanol, deci şi nevoia de porumb va fi pe măsură. Cu o cerere mare şi preţul la porumb va fi unul ridicat. Fermierii, pragmatici din fire, or să sacrifice suprafeţele destinate celorlalte cereale pentru a cultiva porumb. Astfel cantitatea de grâu din piaţă se va micşora fără ca cererea să scadă, lucru care va duce automat la un preţ mai mare şi pentru această cereală. Dacă te uiţi pe bursa cerealelor şi sunt sigur că nu te uiţi o să vezi acolo că grâul se tranzacţionează undeva la 700 de lei pe tonă adică 70 de bani pe kil’, fiind un preţ valabil la nivel mondial, exact ca cel al petrolului, căci altfel nu mai era listat la bursă. De exemplu ceafa de porc nu e listată la bursă şi marja de preţ poate fi una incredibil de mare. Însă un kil’ de grâu nu poţi să-l vinzi nicăieri la un preţ dublu faţă de cel listat la bursă pentru că nu o să ţi-l cumpere nimeni, pentru că nimeni (minus câteva babe care fac colivă) nu cumpără grâu la kilogram şi nici ceafă de porc în containere de 100 de tone. Acelaşi lucru e valabil şi pentru făină şi benzină. Produsele cu valoare adăugată şi vândute în cantităţi mici unui consumator final vor avea preţuri mari uneori nejustificate din perspectiva consumatorului. Economia e o curvă şi dacă nu ştii cum s-o foloseşti rămâi şi nefutut şi fără bani.

Deşi preţul afişat la bursă e folosit în tranzacţiile de pe piaţă, atunci când ajunge la moară, preţul nu se mai respectă. Dacă te duci cu raba plină de grâu şi pe cântarul de la poartă zice că ai 10 tone,  preţul de vânzare e 700 de lei pe tonă iar tu primeşti doar 6500 de lei, nu înseamnă că te-au fraierit ci că n-ai putut tu să-i fraiereşti ,pentru că ei cumpără doar grâu, nu apă, neghină sau pământ şi au aparate de analiză destul de sofisticate pentru a calcula treburile astea. Ştiu că pare neinteresant, dar la poartă se hotărăşte soarta făinii pe care voi o folosiţi. Să zicem că în Găureni, Iaşi (satul meu preferat) a plouat mult pe la începutul lui Iunie. Deşi a făcut 3 tone la hectar, Serghei nu-şi freacă palmele de bucurie. Grâul ăla e plin de apă şi poate o parte din el a şi încolţit deja în spic. Dacă îl depozitează o să-i încolţească tot şi poate să-l dea la porci. Aşa că dă fuga cu el la moară. Cei de la moară îl cumpără, ei nu ies în pierdere niciodată. Calculează repede calitatea şi cantitatea, iar lu’ Serghei îi oferă două treimi din preţul cu care grâul se tranzacţionează la bursă. La moară au instalaţii de condiţionat şi silozuri de păstrare, astfel că după ce l-au curăţat de toate căcaturile îl aduc la o umiditate de maxim 14% şi îl depozitează în siloz până o să-i vină vremea. Chiar dacă nu a încolţit, grâul ăla poate să mai aibă o problemă. Alfa-amilaza e o enzimă care se activează când umiditatea din bob depăşeşte un anumit prag. Ea se apucă să transforme amidonul în monozaharide. Dacă aţi auzit vreodată de indicele de cădere (FN – falling number) atunci să ştiţi că de aici porneşte. Aici se testează prima oară pentru a ştii cu ce făină o să iasă din grâul respectiv. Şi dintr-un grâu care a fost expus umezelii prea mult timp o să iasă o făină proastă, de aceea de cele mai multe ori, grâuri de calităţi diferite se amestecă pentru a obţine o făină măcar decentă.

Observaţi că eu vă povestesc ce păţeşte grâul când ajunge la poarta fabricii nu pe prispa unei mori de vânt sau râu. Morile care macină grâu între pietre, sau „la rece” cum le place romanticilor să spună sunt drăgălaşe, doar că în ziua de azi sunt precum o căruţă pe autostradă. Practic e vorba de două pietre canelate, una statică şi alta mobilă atât pe verticală (pentru a regla spaţiul dintre pietre) cât şi în jurul propriului ax rotit de naiba ştie ce (probabil un motor cu reductor) căci moară de vânt sau râu n-am mai văzut de mult. Viteza de rotaţie ar trebui să fie undeva pe la 120 rpm, o viteză mică foarte importantă pentru idioţi. Cică viteza asta mică, spre deosebire de cea supersonică din morile cu role metalice, face ca temperatura făinii să rămână joasă lucru care cruţă vitaminele, enzimele şi aminoacizii atât de importanţi doar dacă foloseşti făina integrală căci mare parte din ele se află în tărâţă. Măcinatul între pietre sparge bobul în fragmente mici şi când zic bobul mă refer la tot bobul: tărâţă, endosperm şi germene. Ce e drept doar prin acest tip de măcinare poţi să obţii o făină 100% integrală (adică, erotic vorbind: ce bagi aia şi scoţi, doar că sub altă formă când termini treaba) pe care o poţi folosi doar la câteva tipuri de pâine şi cam atât. Dacă vrei să o foloseşti şi la altceva trebuie să o cerni, asta fiind singura metodă prin care o poţi albi. Dacă o cerni o să laşi în urmă o parte din tărâţă şi fragmente de germen şi oricât de fină ar fi sita, nu o să obţii niciodată o făină prea albă, pentru că măcinatul între pietre produce fragmente de tărâţă şi germene la fel de mici ca cele de amidon şi proteine din endosperm (adică căcatul alb pe care noi îl ştim drept făină). Lucru bun aţi zică, căci acolo (în tărâţă şi germene) sunt toate vitaminele şi enzimele pe care ne-am chinuit să le protejăm de temperaturi mari care le distrug. Doar că tot acolo se află şi toate lipidele din bob, adică grăsimile şi grăsimea se oxidează în prezenţa aerului şi căldurii, lucru care face genul acesta de făină unul extrem de perisabil. Chestia şi mai căcăcioasă e că deşi viteza de rotaţie e mică, coeficientul de frecare e unul mare şi asta produce căldură mare, atât de mare încât dacă cel care o macină nu are experienţă poate să ardă făina şi să strice pietrele, care oricum trebuie recanelate destul de des, pentru că se tocesc, deci o altă bătaie de cap. Căldura aia mare contribuie la accelerarea procesului de oxidare a lipidelor care acum sunt prin toată făina devreme ce pietrele au binefăcut să crape germenele acela în milioane de bucăţele. Şi cum rămâne cu vitaminele şi enzimele şi amino-acizii sensibili la temperatură. Păi în afară de vitamina B1 care e întradevăr foarte sensibilă la temperatură, restul vitaminelor n-au probleme. Ceea ce mi se pare mie stupid e că oamenii ăştia, pentru care principala motivaţie de a folosi măcinatul între pietre este fix protejarea făinii de o temperatură mare, nu realizează faptul că nimeni, nici măcar ei nu mănâncă făină crudă. Toată lumea face din ea chestii pe care le bagă în cuptor la temperaturi de peste 200 de grade Celsius pentru perioade lungi de timp, aşa că ceea ce s-au chinuit ei să protejeze, deşi o parte din ele nu păţesc în realitate nimic, se duce oricum dracului. Şi ultimul căcat pe care îl face tipul acesta de măcinat e că bucăţelele alea foarte mici de tărâţă rezultate din genul acesta de măciniş se comportă ca şraptelul, rupând toate legăturile de gluten pe care v-aţi chinuit să le creaţi prin frământat. Să nu mai zic că o moară mică nu o să aibă niciodată o instalaţie de curăţat şi condiţionat grâul de obiecte străine, lucru destul de îngrijorător. Atunci vă întreb, de ce căcat aţi vrea să folosiţi o moară pe pietre sau să daţi bani altora care poate doar pretind că o folosesc? Ce avantaj are, în afara unei satisfacţii pur psihologice?

Bun. Acum că deja aveţi impresia că sunt PR-ul tuturor magnaţilor din industria morăritului şi panificaţiei haideţi să trecem la celălalt tip de măcinat grâul.

Rămăsesem la grâul depozitat in silozuri unde e păstrat la o umiditate optimă de 14%. Dacă se udă mai rău de atât, morarul a belit-o (şi nu-i nimic sexual în treaba asta). Dacă trece de 14% umiditate, grâul poate să încolţească, să mucegăiască sau să dea boala în el de la microorganismele prezente peste tot, inclusiv pe suprafaţa bobului de grâu. Aşa că înainte să fie făină grâul tre’ să fie curat. Şi morile moderne au instalaţii de sortare şi curăţare, lucru care pe mine mă linişteşte. După ce-a fost curăţat urmează să fie condiţionat. Adică adus la o umiditate optimă, care de obicei e mai mare decât cea de depozitare pentru a permite o măcinare cât mai eficientă şi o rată de extracţie cât mai mare. Diferenţa dintre morăritul între pietre şi cel între role metalice e că în timp ce la primul tip bobul cu toate componentele lui e făcut praf, la cel din urmă tărâţa şi germenele sunt desprinse de endosperm şi cernute inainte ca totul să treacă printr-un set de role mai apropiate între ele. Cum? Una din role se mişcă la o viteză mai mare faţă de cealaltă şi rolele sunt poziţionate la o anumită distanţă astfel încât genul acesta de frecare împreună cu condiţionarea prealabilă face ca tărâţa să se desprindă de endosperm, acesta să se crape în bucăţi şi germenele să se desprindă şi el. Totul trece apoi printr-o sită, iar tărâţa şi germenele sunt păstrate pentru a fi reintegrate în diferitele tipuri de făină pe care moara le produce. Ceea ce e amuzant e că temperatura făinii măcinate în morile moderne e cu mult mai mică decât cea din morile cu piatră, datorită condiţionării grâului (lucru care nu e posibil la morile cu piatră) şi a folosirii instalaţiilor de aer condiţionat ori de răcire cu apă a rolelor. Doar că fabricile astea de morărit nu răcesc făina de dragul idioţilor care cred că o făină rece e o făină mai bună ci pentru că o temperatură mai mică asigură o rată de extracţie mai mare. Totul e economie şi deja am stabilit mai sus cum stă treaba cu economia. Un alt avantaj al acestor mori e că din endospermul deja separat de restul bobului se pot obţine nenumărate feluri de făină cu diferite mărimi ale particulelor, fiecare separată de cealaltă, pentru ca mai apoi să fie recombinate într-un blend potrivit pentru consumatorul final. Şi aici intervine laboratorul care face din nou un set de teste pentru a stabili indicele de cădere, conţinutul de cenuşă, cantitatea şi calitatea glutenului şi a celorlalte componente. Atunci când făina are probleme care nu se pot rezolva din simpla amestecare a făinurilor de diferite calităţi se folosesc enzime, gluten vital şi diverşi aditivi despre care o să vorbesc în una din postările viitoare. Făina, la fel ca grâul trebuie să aibă o umiditate sub 14% pentru a nu avea probleme şi dacă are tărâţe şi germeni în compoziţie trebuie depozitată la rece.

Data viitoare: Capitolul V – La raft unde o să vă învăţ care sunt tipurile de făină comercializate la noi, la ce să beliţi ochii atunci când cumpăraţi o făină şi de ce am sunat eu la moara 7Spice ca să-i înjur.

Citeste tot...

Moriar ergo sum

Oamenii sunt creaturi ciudate. Reacţiile faţă de moarte variază de la om la om, dar ce e mai curios e că ele variază şi în funcţie de context la nivel de individ. Un lucru e cert, fiecare dintre noi va muri la un moment dat şi între timp foarte mulţi vor muri în jurul nostru. Eu fiind un cinic autentic, o să văd întotdeauna moartea ca pe o întâmplare naturală şi nu o tragedie socială ori individuală, indiferent de context. Nu zic că e reacţia cea mai corectă din punct devedere moral, dar pot să garantez că e reacţia cea mai sănătoasă atât pentru individ cât şi pentru societate. Ce nu realizează oamenii e că frica de propria moarte este o moarte în sinea ei. Preocuparea obsesivă a omului de e exista, indiferent cum, dar întotdeauna cât mai mult posibil este probabil cea mai neproductivă formă de existenţă. Şi de parcă asta nu ar fi suficient, empatia, izvorâtă tot din această frică, îl face pe om să se preocupe şi de moartea altora.

Am mai zis-o şi o mai zic. Oameni mor tot timpul şi nu văd de ce e mai impresionant pentru ceilalţi să mori într-un fel, decât în altul. De ce o moarte e mai tristă ori importantă decât alta. Moartea e moarte indiferent de om şi situaţie, fiind confirmarea incontestabilă a existenţei. E paradoxul ăla în care un individ practic inexistent în conştiinţa colectivă începe să existe abia atunci când de fapt el nu mai există.

Atunci de ce să-mi pese mie dacă moare un om, apropiat sau nu mie? Din punctul meu de vedere omul ăla continuă să existe, doar că scapă de bătăile de cap ale existenţei în care noi continuăm să trăim, lăsându-ni-le nouă să ne descurcăm cu ele. Poate că am zis greşit că nu ar trebui să-mi pese. De fapt dacă ar fi să am un sentiment faţă de moartea cuiva aş zice că n-ar putea fi decât bucurie. Ştiu, pare ciudat, dar cred că e singurul sentiment faţă de moartea unui om care nu te face egoist.

Dar în fond, de ce e un lucru rău să mori? Moartea e o problemă doar pentru egoişti, materialişti, narcisişti, în general a ăstora care fac parte dintr-o categorie care se termină cu işti. Moartea nu e o problemă pentru cei cinici, sarcastici ori sceptici. Pentru cei din urmă nici ideea că dincolo de moarte nu mai e nimic nu sună atât de rău. Ce e rău în nimic? Nimicul dincolo de moarte, e cel mai liniştitor scenariu posibil şi nu înţeleg de ce oamenii insistă să presupună că e ceva acolo, mai bun, mai rău ori fix la fel. Sigur, e motivant să-ţi trăieşti viaţa într-un anumit fel ştiind că la capătul acestei existenţe te aşteaptă ceva mai bun, dar odată cu gândirea asta trebuie să iei în calcul şi faptul că te poate aştepta ceva mai rău, astfel complicându-ţi existenţa inutil. Aşa că eu merg pe nimic, aşteptând să-mi fie demonstrat contrariul, şi în momentul în care asta se va întâmpla, sunt convins că cinismul care mă ajută să trec prin viaţa asta îmi va fi folositor şi acolo.

Felul în care oamenii reacţionează la moarte e ipocrit. Suntem puţini cei care vedem moartea ca pe ceva natural şi neutru, pentru că asta şi este. În schimb, pentru marea majoritate moartea e ceva rău, dacă li se întâmplă lor, celor apropiaţi lor sau oamenilor buni. În schimb dacă un om e atât de adânc în căcat încât începe să cocheteze cu sinuciderea, moartea devine brusc ceva bun. Ori dacă cineva apropiat lui îi face viaţa mizerabilă din diferite motive, inclusiv o boală cruntă, moartea aceluia pare să devină dintr-o dată o opţiune viabilă. Şi nu în ultimul rând, dacă un om e rău.. să moară!

Oamenii sunt mişcaţi de tragedii colective, de proximitate. Tragedia, reală de altfel, de vineri seară, reuşeşte să-i impresioneze mult mai uşor decât nişte cazuri izolate repartizate aleator prin ţară. Treizeci de morţi laolaltă, care de altfel au mers acolo să se distreze, e mai palpabil şi „empatizabil” pentru consumatorii de media, social-media şi cei aflaţi fizic în proximitatea evenimentului să zicem pe o rază de 20 de km, decât treizeci de morţi repartizaţi în puncte diferite prin ţară, la fel de arşi şi la fel de morţi dar din motive diferite. Unii, amărâţi şi proşti, vrând doar să se încălzească, alţii muncind în condiţii proaste, alţii blocaţi în maşina lovită de vreun idiot, alţii blocaţi în casa incendiată de vreun părinte beat ori nebun, dar de altfel, la fel de arşi, la fel de morţi, doar că în alt context şi prea departe unul de celălalt pentru a mişca sufletele ipocrite şi confuze în privinţa morţii ale celor mai mulţi dintre noi. 

Celor care au murit le doresc nimic, celor apropiaţi lor să nu „moară” odată cu ei, iar celorlaţi, restul să-şi vadă dracului de propriile vieţi şi morţi şi să nu-şi mai ocupe timpul cu ale altora.

Image source: www.generalcomics.com

Citeste tot...

Făina - De la bob la bou - Capitolul III

I’m so wheat!

Înainte să plecăm la moară, să mai rămânem puţin în câmp. Pe vremea lu’ Moromete, când se cocea grâul, oamenii mergeau la seceriş. Adunau grâul cu secera şi mâna, în snopi, apoi mergeau la batoză (nu, nu e vorba de o femeie grasă), unde bobul de grâu era separat de restul plantei. Azi secerişul şi batoza au fost înlocuite de treierătoare, o maşinărie pe roţi care culege şi separă bobul de plantă cam în acelaşi timp, astfel încât ţăranul să poată sta liniştit acasă să se uite la televiziune prin satelit. În afară de asta, lucrurile nu prea s-au schimbat de atunci şi până acum. Deşi Moromete se încăpăţâna să-l vândă mai târziu şi mai departe, pentru un preţ mai bun, restul se mulţumeau să scape repede de el, ca să aibă bani de ţuică peste iarnă. Şi azi sunt doar câţiva moromeţi care şi-au făcut silozuri ori hambare ca să păstreze grâul până îl pot vinde la un preţ rezonabil. Ceilalţi vor să scape repede de el, pentru că nu au unde îl depozita şi mai bine îl vând pe nimic decât să-l mănânce şobolanii sau să încolţească de la umezeală, pentru că atunci nu l-ar mai vinde deloc.

În continuare o să vă prezint o sinteză, aparent plictisitoare. Dacă aveţi răbdarea să o parcurgeţi, înţelegeţi şi reţineţi o să-mi mulţumiţi mai încolo când nu va trebui să căutaţi prin alte părţi lucrurile care nu se leagă. O să ziceţi că sunt chestii care nu au legătură cu cofetăria, doar că au şi o să vedeţi la momentul respectiv.

Bobul de grâu, deşi pare o sămânţă, e de fapt fructul grâului. Botanistele îi zic cariopsă – adică fructul e fuzionat de învelişul extern al seminţei. De la exterior spre interior bobul e compus din:

Pericarp - fructul propriu-zis, format din 4 straturi de celule moarte. Următorul strat e învelişul seminţei fuzionat de pericarp, urmat de ţesutul nucelar. Astea 2 straturi deja fac parte din sămânţă. Toate aceste 6 straturi formează tărâţa. Imediat sub ea se află stratul aleuronic - partea exterioară a endospermului, urmat de partea interioară a endospermului care ocupă cea mai mare parte a bobului de grâu. De aici vine praful ăla alb pe care noi îl cunoaştem sub denumirea de făină. Ultima componentă a bobului e germenele, adică viitoarea plantă.

Tărâţa, cu multele ei straturi e plină de vitamine B, aminoacizi şi minerale 7% (potasiu, fosfor, magneziu, seleniu, calciu, mangan, fier, zinc, sodiu şi cupru, enumerate în ordinea cantităţii). Ea are rolul de a proteja endospermul şi germenele, reprezintă aproximativ 15% din masa totală a bobului  şi e formată la exterior din fibre insolubile. Peste 50% din tărâţă e compusă din fibre. Acestea sunt formate din celuloză şi pentosani. Celuloza şi pentosanii sunt polizaharide deci şi polimeri, adică structuri macromoleculare formate din subunităţi, în cazul ăsta monozaharidele xiloză respectiv arabinoză, care sunt strâns legate de proteinele din tărâţă. Dacă primele 4 straturi ale tărâţei sunt moarte, următoarele 2 straturi conţin celule vii cu rol important în procesul de germinare. În aceste două straturi se află cea mai mare parte a carbohidraţilor şi proteinelor din tărâţă, adică 16% fiecare din masa totală a tărâţei şi multe enzime. Tărâţa mai conţine şi lipide care cu timpul se denaturează datorită râncezirii oxidative, ceea ce face ca făina integrală să expire destul de repede, mai ales dacă nu e ţinută la rece.

Miezul sau partea internă a endospermului reprezintă cam 80% din masa bobului de grâu. Aici grâul depozitează hrana pentru viitoarea plantă sub formă de amidon. Amidonul, care reprezintă undeva la 70% din miez, e depozitat în celule fixate într-un matrix proteic. Conţinutul total de proteine din miez variază între 10 şi 18% în funţie de specie şi condiţiile în care e cultivat grâul. Patru tipuri de proteine se găsesc în miez. Două, albuminele şi globulinele au rol funcţional, reprezintă 25% din conţinutul proteic al miezului şi fac parte din structura celulelor în care e depozitat amidonul. Celelalte două, mult mai cunoscutele glutenine şi gliadine sunt proteine de depozitare, constituie 75% din conţinutul proteic al miezului şi formează matrixul proteic. Gluteninele şi gliadinele sunt cele 2 proteine care în prezenţa apei şi prin exercitarea unei forţe mecanice produc glutenul. Glutenul nu există ca atare în bobul de grâu ori în făină, aşa cum mulţi au impresia, ci ia naştere numai în momentul în care intră în contact cu apa. Pentru că miezul conţine şi celule, după cum am spus mai sus înseamnă că el conţine şi fibre (1.5%). Mineralele sunt prezente într-un procent mult mai mic (0.5%) decât în tărâţă iar concentraţia lor scade spre centrul bobului, de aceea făina cea mai albă de acolo se obţine.

Germenele, mai puţin interesant pentru cofetari, dar destul de interesant din punct de vedere nutriţional e bogat în carbohidraţi (60%) proteine şi aminoacizi (25%). Aici există şi cea mai mare concetraţie de lipide din tot bobul (10%) – contribuind şi  ele la râncezirea făinii inregrale. Conţinutul de minerale e de aproximativ 5%.

Săptămâna viitoare: Capitolul IV – Să moară io! Undă o să despicăm bobul în patru ca să vedem cum se face făină, ce căcaturi mai bagă ăştia prin ele şi de ce. Până atunci contemplaţi la poza de sus.

Citeste tot...

FĂINA DE LA BOB LA BOU – INTERLUDIU

Glute-n pizda mă-tii!

Dacă ai fi întrebat pe cineva acum zece ani ce-i ăla gluten, s-ar fi uitat la tine ca curca-n lemne. Astăzi, intraţi deja adânc în secolul informaţiei şi al blogurilor, dacă întrebi pe cineva ce-i ăla gluten, tot privire de curcă are, doar că mai încruntată. Cum a ajuns deci pâinea noastră cea de toate zilele în pâinea care-ţi ia toate zilele într-un timp atât de scurt? O fi glutenul într-adevăr ceva naşpa sau să fie tot omul de vină? Recunosc că-i un subiect destul de greu de abordat pentru că cercetătorii din domeniul alimentar şi medical sunt printre cele mai inconsistente şi corupte fiinţe, aproape la fel de inconsistente şi corupte ca politicienii. Deci să mă bazez în totalitate pe ceea ce spun ei la ora actuală despre gluten ar fi o greşeală. Aş scrie ceva aici şi în secunda următoare un parazit de internet ar începe să sugă ca o curvă bine plătită din simpla mea intenţie de a-mi exprima părerea fără a o considera varianta corectă pentru ceea ce ar trebui să creadă lumea despre acest subiect.

Aşa că ce pot face decât să-mi folosesc bunul simţ pentru a trata subiectul? Şi bunul simţ îmi spune că pâinea nu te prosteşte şi nu te omoară, la fel cum nici alcoolul nu distruge vieţi sau ficaţi. Pentru că adevărata problemă nu e glutenul sau alcoolul ci doar omul. Incapacitatea de a procesa alcoolul din cauza unui ficat bolnav din motive genetice, abuzul de alcool din orice motiv şi consecinţele acestuia asupra celor din jur strică reputaţia alcoolului şi pe mine mă deranjează asta. Pentru că mie-mi place alcoolul, dar eu îi înţeleg scopul şi-i respect limitele. Alcoolul ar trebui tratat după acelaşi principiu care spune că „armele nu omoară oameni ci oamenii omoară oameni”. Căci o armă nefolosită e doar o bucată de fier complexă, la fel cum şi alcoolul folosit în mod corespunzător nu e decât un lichid. Şi nu e cu nimic mai periculos decât orice alt lucru băgat în gură. Important e să ştii unde să te opreşti. Dacă bei o cantitate foarte mare de apă într-un timp foarte scurt poţi muri la fel cum poţi muri şi dacă torni în tine alcool ca boul, doar că probabil o să te doară mai rău. Asta nu înseamnă că nu mai bem apă deloc, nu? Ci doar câtă trebuie. Bun... şi o să ziceţi: dar alcool nu ne trebuie. Ei ba da, ne trebuie, căci într-o lume complexă ca asta în care trăim, alcoolul e un prieten bun şi o unealtă sofisticată de care avem nevoie.

Dacă alcoolul îmi place, pâinea o iubesc şi nu doar pâinea. Gogoşi, clătite, checuri, plăcinte, torturi, turte, biscuiţi ori paste. Cred că nu există lucru pe pământul ăsta făcut din făină care să nu-mi placă. Şi lucrul ăsta e valabil pentru toată lumea, chiar şi pentru cei care nu au voie să o consume, pentru cei care au impresia că nu au voie să o consume, dar şi pentru cei care o vorbesc de rău deşi în secret tânjesc după ea ca nişte măicuţe mustind de poftă.

Celiacii sunt fără doar şi poate participanţi involuntari în campania asta de defăimare a glutenului. Ei personal nu au nici o vină şi nu au ales de bună voie să fie intoleranţi la gluten. Au avut doar ghinion şi sunt, vă rog să mă scuzaţi pentru cinism, nişte rebuturi genetice, nişte fiinţe care într-o lume mai  neprietenoasă decât cea pe care o cunoaştem noi cu toţii azi, ar fi pur şi simplu moarte. O mare parte din vină, deşi tot involuntară, o au părinţii care au adus pe lume astfel de copii. Rebuturi genetice la rândul lor, ducând mai departe defecte ce se amplifică fără nici o îndoială de la o generaţie la alta. Genetica e simplă şi e o curvă nenorocită. Nu-mi săriţi mie în cap crezând că sunt vreun fel de neo-nazist dubios, căci nu sunt. Doar punctez nişte aspecte reale pe care nimeni nu are stomacul suficient de tare să le digere şi preferă să le ignore. Intoleranţa pentru gluten e o boală autoimună. Cei care suferă de ea au scris în codul genetic o predispoziţie pentru o sumedenie de alte boli autoimune. Dacă mediul oferă condiţiile ca vreuna din ele să iasă la suprafaţă atunci asta o să se întâmple. Şi o alergie, la praf, să spunem, e tot un răspuns autoimun al corpului. Şi tot mai multe studii, sper că pe bune, căci pare să aibă sens, spun că mai toţi oamenii care sunt alergici au în comun un lucru: nu au supt. N-au fost alăptaţi când erau mici. E un lucru de bun simţ să-ţi alăptezi copilul. Toată lumea ştie că-i ajută sistemul imunitar. Căcat! Şi animalele o ştiu. Dar din diverse motive, unele mai cretine ca altele, multe mame aleg să nu-şi alăpteze copiii, iar altele pur şi simplu nu pot, lucru care ne duce înapoi la discuţia cu rebuturi genetice şi deja simt că am supărat o grămadă de oameni. Dacă vă face să vă simţiţi mai bine nici eu nu mă consider un sac de material genetic prea decent, motiv pentru care nu inteţionez să fac un copil cât timp sunt raţional. Dacă într-o zi o să mă vedeţi împingând un căruţ pe stradă să ştiţi că mi-am pierdut raţiunea. Dar să ne întoarcem...  Deci părinţii, care de cele mai multe ori aleg să facă copii din motive egoiste şi total greşite, după ce că îşi înzestrează odraslele cu gene defecte, continuă să le diminueze şansele la o viaţă cât de cât normală făcând alegeri stupide tot din motive egoiste. Şi lucrurile nu se opresc doar la alăptat. Igiena excesivă şi medicamentele folosite fără cap sunt motivele pentru care azi există astfel de boli. Nu mă înţelegeţi greşit. Sunt fan spălat şi medicamente – au rezolvat o grămadă de probleme care existau în trecut, dar de aici şi până la ignorarea totală a importanţei mediului în care trăim e cale lungă. În cuvinte simple, dacă aveţi un copil mic şi îl vedeţă că-şi mănâncă rahatul, lăsaţi-l să-ţi mănânce rahatul. Nu tot timpul.. aşa, doar de câteva ori. Dacă scapă o jucărie pe jos în praf pe trotuar, în autobuz pe unde a trecut un aurolac şi apoi o bagă în gură lăsaţi-l. Da, probabil o să se îmbolnăvească, o să se aprindă ca un girofar de la febră. Dacă aţi avut gene decente, decenţa să-l alăptaţi şi grijă de el cum trebuie, atunci mai mult ca sigur o să supravieţuiască şi nu numai că o să supravieţuiască, dar o să fie un adult sănătos, care o să  hotărască singur dacă îşi bate joc de sănătatea pe care tu împreună cu natura i-aţi oferit-o.

Spre exemplu pot alege să facă parte din următoarea categorie care participă în mod intenţionat la defăimarea glutenului şi anume cea a celor care cred că sunt intoleranţi la gluten. Ei sunt într-adevăr bolnavi, doar că boala de care suferă se numeşte ipohondrie. Ei sunt oameni care au avut noroc de gene bune, dar care au păţit ceva la ultimul etaj din proprie vină sau a părinţilor şi celor care le-au trecut prin viaţă. Ca nişte copii abuzaţi psihic ce sunt, odată ajunşi la maturitate îşi caută victime pe care să le abuzeze psihic cu modul lor defectuos de a gândi şi aici sunt incluşi şi cei care nu sunt ipohondri ci doar tâmpiţi de-a dreptul. Şi ce loc mai bun decât internetul pentru a îi găzdui pe toţi. Aşa că dacă eşti unul dintre ei şi ai nimerit pe blogul meu îşi spun încă odată, dacă n-ai priceput din titlu: glute-n pizda mă-tii! Ieşi de pe blogul meu! Iar pe voi, restul, care vă umeziţi numai la gândul unei baghete ori croissant vă aştept aici şi saptămâna viitoare sau la o bere (cu alcool) dacă vrea cineva să mă cunoască în persoană.

Citeste tot...

Făina - De la bob la bou - Capitolul II

Capitolul II – În câmp

Trei lucruri influenţează calitatea bobului de grâu: genele, locul şi omul. Americanii sunt, din nu ştiu ce motive, mai harnici decât europenii când vine vorba de clasificări. Ei îşi împart grâul în 6 categorii în funcţie de conţinutul proteic, momentul înfiinţării culturii şi culoare. Toate aceste aspecte ţin de factorul genetic mai sus menţionat. Este un sistem bun şi valabil oriunde pe acest pământ. Europenii nu-l folosesc pentru că 10% din culturi sunt formate din grâu dur şi restul de 90% din grâu comun, de pâine, din care marea majoritate e grâu moale de toamnă.

Motivul? Al doilea factor – locul. Europa e o fărâmă de pământ în comparaţie cu America şi pe lângă asta mai e şi împărţită într-o groază de ţări, fiecare cu nevoile şi interesele ei, ce depăşesc interesele politicilor agricole comune, unul din pilonii principali ai Uniunii Europene. Ca să supersimplific un subiect ce s-ar putea întinde pe sute de pagini în anumite părţi din sudul Europei şi alte câteva locuri atipice, datorită solului şi climei specifice se cultivă grâul dur. În restul Europei, de la est la vest şi de la nord până aproape de sud, cu câteva excepţii, tot datorită solului şi climei, grâul cultivat în cea mai mare proporţie e grâul roşu moale de toamnă. Excepţiile sunt câteva locuri distribuite aleatoriu pe întreg continentul unde se poate cultiva grâul roşu tare de toamnă, grâul roşu tare de primăvară, grâul alb tare, grâul alb moale. Şi cam astea ar fi cele 6 categorii pe care americanii le folosesc.

Apropo de americani, ei cultivă foarte mult grâu tare atât de toamnă cât şi de primăvară pentru că acesta acumulează cea mai mare cantitate de proteine dacă îi sunt oferite condiţiile necesare. Şi ei le pot oferi, pentru că au un teritoriu atât de vast încât pot alege locul ideal pentru a cultiva fiecare din cele 6 tipuri. Grâul alb, albinosul familiei, un muntant lipsit de pigmenţi, e destul de cultivat şi el, nu pentru pentru calităţile sale extraordinare ci pentru că există o cerere foarte mare pe piaţa asiatică. Deci pe scurt, americanii cultivă grâu de care vor pentru că pot şi pentru că se vinde mai scump decât grâul pe care unii îl cultivă din lipsă de alternative.

Chiar şi aşa faptul că europenii au grâul mai moale nu-i face neapărat mai blegi. Când cultivi grâu tare cantitatea obţinută de pe un hectar o să fie în general mai mică decât atunci când cultivi grâu moale. Aşadar Europa a lucrat cât a putut la calitate şi apoi s-a concentrat pe cantitate, reuşind să scoată producţii impresionante de pe o suprafaţă agricolă modestă. Pentru că în ziua de azi, ce e prost în câmp se poate repara la moară, după cum o să vedeţi în capitolul următor. Aşa a ajuns Europa să fie ani la rând cel mai mare producător de grâu la nivel mondial. În general grâul obţinut în interiorul graniţelor Uniunii e suficient de bun pentru a satisface pretenţiile brutarilor şi patiserilor. Aşadar era în care importurile de grâu tare american erau necasare pentru a compensa calitatea slabă a grâului european a cam apus şi ăsta e un lucru bun.

Grâul în industria alimentară e echivalentul petrolului. Aici intervine ultimul factor – omul. Poţi să ai grâul cu cel mai bun pedigree, sol ideal şi climă perfectă, dacă eşti rău-intenţionat sau idiot, nimic din astea nu mai contează. Interesele unor giganţi, politicile unor state şi nu in ultimul rând educaţia sau lipsa ei în rândul producătorilor pot afecta mult calitatea grâului şi România e un exemplu foarte bun. Un studiu făcut de americani cu zeci de ani în urmă, când Europa nu se apucase de treabă şi încă făcea un grâu foarte prost, spunea că zona în care se produce cel mai bun grâu, datorită condiţiilor pedoclimatice este cea din ţările de pe cursul Dunării. Acum, în timp ce ţări din vest, cu aceleaşi condiţii de sol şi climă ca şi în trecut, produc lejer 4 tone de grâu la hectar de calitate decentă, pentru noi cifra asta reprezintă un maxim, rar atins. Ţara încă are un potenţial enorm, dar lipsa unei strategii comune şi prostia indivizilor face ca singurul resposabil pentru o producţie bună într-un an oarecare să fie Dumnezeu.

Haideţi să mai stăm puţin în România. Ca şi restul Europei noi cultivăm în cea mai mare parte grâu roşu moale de toamnă. Avem soiuri adaptate la condiţiile noastre de climă şi sol, bune de altfel, care dacă sunt tratate corect produc grâu mult şi de calitate bună. Sunt câţiva producători care au înţeles importanţa alegerii soiului potrivit pentru locul potrivit şi a necesităţii unor lucrări tehnice aplicate în momentul potrivit. Aceştia obţin în fiecare an producţii constante indiferent dacă la televizor auziţi că „din cauza secetei anul ăsta producţia la grâu va fi una mică”. Cum reuşesc ei oare? Să fie noroc? Nu. Noroc au ceilalţi care aruncă cu seminţe pe tarla şi se roagă la Dumnezeu să iasă. Dar dincolo de norocul lor ocazional, e numai prostie. Prostie e şi la lumea care stă cu gura căscată la televizor şi crede că producţia de grâu de anul ăsta a fost slabă pentru că iulie şi august au fost secetoase. Şi au fost într-adevăr secetoase, doar că grâul de la noi, cum am spus mai sus e grâu de toamnă. Grâul de toamnă se plantează fără îndoială toamna. Mai ţineţi minte cum a fost toamna trecută? Parcă a plouat o grămadă. Suficient cât să se adune cantităţi serioase de apă în pământ. Suficiente cât să ajungă grâului de la bob şi până la spic. Mai ţineţi minte cum a fost iarna trecută? Destul de blândă. Perfectă pentru perioada de înfrăţire şi hibernare a grâului. Dar primăvara? Jumătate a fost rece şi a plouat, apoi a fost cald şi bine, numai bine cât să se dezvolte bobul de grâu cum trebuie. Grâul de toamnă e soi precoce. Adică e gata de recoltat la sfârşitul primăverii şi începutul verii când la noi nu cred că a fost vreodată caniculă prelungită ori secetă persistentă. De ce spun ăştia totuşi ce e dezastru în agricultură şi în ani în care nu e? Despăgubiri pentru culturi asigurate şi creştere artificială de preţ. Şi bravo lor că o fac. Asta înseamnă să fi mafiot şi să îţi valorifici interesele prin intermediul mass-mediei şi  al autorităţilor. Bravo lor şi ciudă vouă... idioţilor!

Să ne întoarcem puţin la factorul genetic. Dacă tipurile de grâu ar fi fraţi şi conţinutul proteic personalităţile lor atunci ei ar fi trei la număr: fratele dur, fratele tare şi fratele moale. Fratele moale, pămpălăul familiei, nu e pretenţios la sol dar îi place umezeala şi o climă blândă. Fiind un grâu de toamnă înseamnă că e precoce, adică ajunge la maturitate undeva în mai-iunie. Tot pentru că e un grâu de toamnă, bobul  e proiectat să acumuleze mai mult amidon – folosit ca sursă de energie să nu-i îngheţe puţa (germenele) peste iarnă – şi mai multe minerale ca să crească repede şi frumos. Toate astea în detrimentul conţinutului proteic care e undeva pe la 10%. Fratele moale mai are un frăţior albinos, cu aceleaşi caracteristici, mai puţin culoarea tărâţei care e gălbuie şi gustul mai blând al acesteia. Fratele tare e un goriloi pompat cu steroizi şi puţin retardat. De fapt aici sunt 3 fraţi. Unul de toamnă care ca şi cel moale are tendinţa să acumuleze mai mult amidon, dar pentru că are un uşor retard şi e cules prin iulie, august acumulează şi mai multă proteină – undeva pe la 11-12%. Apoi e fratele albinos, veşnic prezent, cam cu aceleaşi caracteristici şi nu în ultimul rând cel de primăvară – cel mai retardat dintre ei. De fapt e atât de retardat încât e de multe ori recoltat abia prin septembrie, lucru care-l face să acumuleze până la 16% proteine. Nu oricine îşi permite să recolteze un grâu în septembrie, pentru că trebuie să ai condiţii climatice speciale pentru aşa ceva şi noi europenii nu le avem. Motiv pentru care nu o să găsiţi niciodată „bread flour-ul” americanilor pe la noi. Fratele dur  e ciudatul familiei. Are un conţinut proteic mare la fel ca fratele lui retardat doar că raportul dintre glutenină şi gliadină, principalele proteine din grâu, e diferit, lucru care-l face bun pentru fabricarea de paste făinoase şi cam atât. Pâinea din grâu dur nu e făcută doar din grâu dur pentru că n-ar ieşi pâine ci un bloc de cărămidă.

Imagine de Brian Zaikowski (www.dementeddenizens.com)

Citeste tot...