La ce mă mai gândesc noaptea când nu dorm (Ep.1) – Cuminţenia pământului

Aici nu e vorba despre Brâncuşi, pentru că Brâncuşi nu e al meu. Brâncuşi nu e al nimănui, nici măcar al lui Brâncuşi. Brâncuşi e ţărână acum şi lucrurile pe care le-a lăsat în urmă nu sunt nimic altceva decât nişte pietre şi metale modificate conform viziunii sale artistice, pe care se găsesc unii să le mute de colo-acolo din când în când pe bani mulţi. Toţi avem în noi o latură artistică. Uite… şi eu mi-am manifestat-o zilele trecute sculptând dintr-o bucată de cocă destul de greu de manipulat… o pulă, lucioasă, creolă?. Sigur, o să spuneţi că asta nu e artă şi eu o să vă întreb, de ce? De ce pula mea e mai puţin artă decât pula lui Brâncuşi? Pentru că el a lucrat în bronz şi eu lucrez cu cocă? Contează materialul? Contează estetica şi perfecţiunea, suprarealismul? Faptul că el e artist declarat şi eu nu? Nu e şi pula mea o manifestare artistică? Oricum în final ambele sunt inutile. Adică bronzul ăla mai bine îl fură un ţigan, în topeşte şi face nişte oale din el, cât despre pula mea, ea… ea e în gura cuiva acum, dar nu ca atare ci sub forma unui tort. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă, măcar să se transforme în ceva util sau plăcut.

Acum vă rog, nu încercaţi să vă daţi connoisseuri spunându-mi că pula lui Brâncuşi e de fapt Maria Bonaparte admirându-şi ţâţoaiele, că nu e adevărat şi o ştiţi şi voi. O ştia chiar şi Brâncuşi când dezminţea faptul că ce a vrut el să facă acolo a fost de fapt o pulă. Din o sută de oameni întregi la minte, 98 or să spună că aia e o pulă, unul o să se prefacă, spunând că vede mai mult decât ceea ce noi oamenii comuni suntem capabili să percepem, iar celălalt o să spună că nu ştie cum arată o pulă.

Cred că am folosit cuvântul pulă de suficiente ori pe suta de cuvinte scrise încât să sperii orice proastă care a nimerit greşit pe aici, asta dacă nu s-a speriat de prima oară de la pula monstroasă care i-a apărut pe wall-ul de pe facebook. Acum să nu credeţi că aţi înghiţit atâta pulă degeaba, căci urmează partea filozofică, aia la care mă gândesc eu noaptea. Nu e nimic nou, căci filozofia asta e: lucruri pe care deja le ştim dar pe care le conştientizăm atunci când le auzim la alţii care ştiu să le pună în cuvinte.

Ideea e că noi oamenii suntem nişte animale… complexe ce-i drept, dar tot animale. Ne place să avem, să deţinem, orice…  şi când zic orice, chiar orice. Nu e nimic pe pământul acesta care să nu-şi găsească loc în sufletul vanitos al vreunui om. În mod ironic, pământul e printre preferatele noastre. Pe locul doi ar fi oamenii. Ne place să deţinem oameni, doar că trăim vremuri grele. Dacă înainte puteai să le obţii şi pe unele şi pe altele prin acte de violenţă, în ziua de azi e din ce în ce mai greu aşa că am inventat ceva fictiv care să justifice dreptul nostru de proprietate asupra lor: banii, actele şi bineînţeles iubirea. Un fel de pişat teoretic pe care-l împroşcăm pe lucrurile dragi nouă pentru a îi împiedica pe alţii să se apropie de ele.

În concluzie, dacă sunteţi oameni decenţi, nu vă mai pişaţi pe Brâncuşi şi a lui cuminţenie. E din piatră şi oriunde ar sta, stă bine şi fără ăia doi stropi picuraţi din puţele voastre.

„- Nu mai scrie şi cretinul acesta nimic despre prăjituri… doar îi zice Desertologie?”