Episodul 1: In the deathcar
Am intrat în Chişinău prin partea de est a oraşului şi cu
toate că hotelul la care urma să ne cazăm era la maxim zece minute de mers cu
maşina, pe o rută destul de dreaptă, Sergiu, care între timp se transformase în
Serghei, a cotit-o spre nord. Au urmat apoi o serie de opriri făcute de acesta
pentru a colecta bani de la nişte doamne care-l aşteptau pe marginea străzii.
După bucla făcută, am intrat pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, una din
străzile principale ale Chişinăului pe ale cărei laturi se află mai toate
clădirile importante din capitală: guvern, parlament, primărie, câteva
ministere şi poşta. Arhitectura clădirilor e interesantă, vegetaţia e abundentă,
femeile superbe şi asfaltul e ca în palmă… ca în palma unei babe care-a muncit
toată viaţa la colectiv. Bulevardul se termină în Piaţa Naţiunilor Unite unde se
găseşte şi Hotelul Chişinău, genul acela de clădire bine plasată, cu istorie şi
detalii arhitecturale subtile, neglijată însă de cei în a cărei grijă se află.
Serghei ne spune că hotelul e folosit acum pe post de clădire de birouri, dar
din câte am văzut există şi camere de închiriat. Sloganul lor: „La noi te simţi
ca la bunica acasă, nu e foarte modern, însă e curat, cald şi comod” este, cred
eu, unul din motivele pentru care o să se aleagă praful de această clădire
frumoasă. De când l-am citit mi-a apărut o babă în cap de care nu mai pot să
scap şi care-mi spune: „Sunt bătrână maică, nu-s prea frumoasă, dar sunt (încă)
caldă, umedă şi proaspăt epilată”… Mulţumesc, Hotel Chişinău!
Din fericire noi nu am stat „la bunica” ci la câteva sute de
metri mai la vale, pe Dimitrie Cantemir 12, la Berd’s Design Hotel. Mic, luxox, minimalist. Modern, dar cu motive
tradiţionale moldoveneşti prezente la tot pasul, inserate discret şi integrate
perfect în designul general al hotelului. Din câte am înţeles, covoarele cu motive
naţionale, ce se găsesc în unele camere, au fost ţesute manual în Tibet, care
dacă nu o fi vreun sat din Moldova, pe care nu reuşesc să-l găsesc pe hartă, nu
e ceva ce pot aprecia. În rest nu am putut găsi vreun cusur întregului concept
pe care Berd’s încearcă să-l prezinte, iar calitatea serviciilor face ca
hotelul să merite toate colţurile din cele cinci stele pe care le are.
După ce-am primit cartelele, ne-am văzut fiecare de camera
noastră. Aveam o oră la dispoziţie să ne reîmprospătăm după lungul drum. Fiind
puţin răcit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să reglez temperatura cât
mai sus posibil. Apoi am deschis TV-ul. Am butonat de la un cap la altul şi am
găsit un singur post în limba română… nimic ştiinţific, nimic culinar, nimic
pornografic. L-am închis şi m-am băgat în duş, căci mirosul din duba lui
Serghei încă se ţinea după mine. Baia era impecabilă, la fel şi restul camerei.
Nu lipsea nimic. De fapt lipsea, ori nu am ştiut eu unde să caut. În lista de
preţuri a minibarului, pe ultima poziţie, şedea scris: „prezervative… 100 lei”.
Nu aveam nevoie, dar eram curios să văd unde le ţin, ce marcă sunt şi câte.
Poate sună stupid, dar prima oară m-am uitat în frigider, doar erau trecute pe
lista de la minibar, apoi în dulapul de deasupra, apoi în sertarele de lângă,
apoi în sertarele de la noptiere, sertarul de la masa televizorului, pe birou,
în baie… nu erau nicăieri. M-am gândit că poate trebuie să suni la roomservice după
ele sau că au uitat să refacă stocul. Bine că aveau alune căci începuse să mi se
facă foame.
În lobby
ne aştepta Viorica Nagacevschi, cea care avea să ne ţină companie în
următoarele zile şi una din emisferele din spatele Festivalului Mai Dulce. Ea a
avut grijă ca în prima seară să ne ducă într-unul din cele mai bune restaurante
din Chişinău. Petru Chicu, bucătar şef şi totodată proprietar la Kiku Steak& Wine s-a gândit ca în locul unui meniu printat să ne pună pe masă tot
meniul. Bruschete, salată, somon, porc, prepeliţă şi vită iar la final câteva
deserturi. La insistenţa fetelor, la masă ni s-a alăturat Mimi, un Cabernet
Sauvignon tânăr, care n-a văzut prea multă coajă, un roze frumos, sec, răcit
exact cât trebuie. Vinul a fost bun, nu s-a potrivit cu tot ce era pe masă, dar a
făcut pereche bună cu rujul de pe buzele fetelor şi nu aveam de gând să stric
asta. Totuşi, involuntar, mecanismul de apărare împotriva feminizării excesive
a mediului în care mă aflu, m-a transformat în ochii fetelor ce mă însoţeau din
băiatul tăcut în nenorocitul care-şi permite să facă o femeie psihopată de la
prima întâlnire. Lucrurile o luau la vale, dar între timp a sosit şi Nata sau
Natalia Albot, după numele ei oficial – cealaltă emisferă din spatele
Festivalului Mai Dulce şi nu numai, după cum aveam să aflu. De Nata m-am
îndrăgostit instantaneu, dar aici nu era vorba de o iubire fizică ori
platonică, cu toate că femeia e extraordinară, ci de una culinară. Pur şi
simplu ma fascinat felul în care interacţiona cu mâncarea şi hedonismul sincer
pe care-l manifesta în relaţie cu aceasta, total diferit de lăcomia patologică
pe care o vezi la majoritatea celor care se declară iubitori de mâncare. Ne-am
întors la hotel unde aveam să aflu în curând că 30 °C sunt prea multe chiar şi
pentru un om răcit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu