luni, 18 aprilie 2016

Psihopatiserul Arti Zan (Ep.1)



 - Unde te vezi peste cinci ani?

Artur nu mai era de mult atent la omul care-i punea întrebările, în schimb cerceta curios lampa de metal de pe biroul celui care-i lua interviul. Aerul din jurul ei se dilata de la căldura intensă pe care o degaja.

- V-aţi fript vreodată?

- Poftim?

- De lampă, v-aţi fript vreodată?

- Nu, dar nu văd…

- Spuneţi-mi, credeţi că o să vă frigeţi vreodată în următorii cinci ani?

Omul din faţa lui Artur schiţă un zâmbet amestecat cu scârbă, oftă şi începu să-şi facă ordine prin hârtiile de pe birou.

- Înţeleg ce vrei să faci, dar noi aici nu căutăm filozofi, noi vrei oameni serioşi, care să stea cu noi mult timp, pe care să-i creştem şi care să aducă valoare echipei noastre.

- Deci fanteziile mele pe termen lung vă ajută pe voi să vă daţi seama dacă sunt omul potrivit.

- Mai degrabă aspiraţiile. Îmi poţi răspunde te rog?

Artur se uita din nou la lampă, de data asta începu să urmărească firul care se pierdea sub birou şi se întreba cât de lung e.

- La închisoare. Îi răspunse Artur scurt, apoi luă lampa de pe birou şi îl lovi cu ea în cap pe omul de pe scaun. Acesta se prăbuşi pe podea, iar sângele începu să-i şiroiască ajungând până la talpa pantofului lui Artur.

- Nu sunt sigur dacă pentru omor sau vătămare corporală, rămâne de văzut…

Luă un şerveţel din pachetul de pe birou şi îşi şterse pantoful, apoi aruncă şerveţelul la întâmplare şi ieşi din birou. Trecu pe lângă secretară şi îşi luă la revedere zâmbind.

Era al optulea interviu la care Artur participa într-o singură săptămână şi la toate opt a primit aceleaşi întrebări de la oameni care nu ştiau să facă nici o clătită. Toţi vroiau de la el previziuni şi autoportrete, dar nimeni nu era curios să afle dacă ştie diferenţa dintre demarara sau turbinado, dintre o bezea italiană şi una franţuzească sau la ce temperatură se pasteurizează o cremă cu ouă.

Nu era primul om pe care îl omora sau încerca să-l omoare şi nu îi era teamă că o să intre la închisoare, deşi nu mai fusese niciodată până atunci. Nu avea prieteni, nu avea un loc de muncă, nu îşi mai plătise întreţinerea de un an, iar Luiza Cuscă, tipa cu care stătea, îl părăsise de trei luni, aşa că un peisaj nou îi suna interesant acestuia.

În drum spre casă trecu prin piaţă şi îşi cumpără o legătură mare de ridichi roşii. Ridichiile erau unul din puţinele lucruri care-l mai făceau fericit pe Artur. Îi plăcea să le mănânce în loc de popcorn când se uita la filme. Îşi pusese „The Delicate Delinquent” şi se apucă să ronţăie. După o oră adormi în faţa laptopului şi scăpă castronul cu ridichi pe podea, acestea rostogolindu-se peste tot.

Artur visa că patronul de la ultimul loc unde a lucrat încerca să-l omoare. Visa asta aproape în fiecare noapte de câteva săptămâni, de fiecare dată alt scenariu, dar aceeaşi idee. Un om furios de 130 de kile care încerca să-l strivească sub propria greutate.

Soneria suna în continuu de un minut. Artur se trezi transpirat şi sări din pat, călcând pe o ridiche. Se duse la uşă şi deschise fără să se mai uite cine e.

- Vai vecine, te-am deranjat?

- Nu, ce s-a întâmplat?

- Uite, iar am apăsat pe nu ştiu ce buton şi nu mai pot să schimb programele la televizor.

- Bine, vin imediat, staţi să pun ceva pe mine.

- Ei, aş… stai liniştit! Ce, eu n-am trei în casă? Crezi că n-oi fi mai văzut bărbaţi în chiloţi.

Deşi tocmai visa cum o namilă de om încerca să-l omoare, Artur se trezise cu o erecţie inexplicabilă pe care o ascundea după uşă, dar cum doamna Stănescu avea o urgenţă se hotărâ că nu e acum momentul să se ruşineze şi porni pe urmele acesteia cu un mers ciudat. Ceea ce nu menţionase doamna Stănescu e că în casă avea şi o fată, Simona, care stătea cu chirie.

- Ce faci dom’le, nu ţi-e ruşine? Ieşi din casă mea!

- Păi eu am zis să pun ceva pe mine, dar dacă aţi insistat, ce era să fac?

- Ieşi odată! Vrei să te vadă fata asta?

- Eu aş vrea, dar…

- Perversu dracului! Să nu te mai văd pe aici! Îl împinse pe Artur afară şi trânti uşa după el. În tot acest timp Simona privea amuzată prin uşa întredeschisă de la dormitorul din fundul apartamentului.

După un sfert de oră soneria se auzi din nou. Artur scăpase de erecţie şi acum avea şi nişte pantaloni pe el. Deschise uşa tot fără să se uite şi…


Va urma…



























sâmbătă, 2 aprilie 2016

Filosofisticat (Ep.1) - Albăstrele


Când spui despre o roşie că e roşie, e doar o impresie, de vreme ce atomii din care e compusă acea roşie reuşesc să absoarbă toate culorile din spectrul luminos mai puţin roşul, pe care îl reflectă înapoi spre retina noastră. Aşadar roşia e orice numai roşie nu. E albastră, verde, kaki sau magenta, dar nu roşie. Mergând pe acelaşi fir logic am putea spune că negrii sunt cei mai albi oameni din moment ce reuşesc să absoarbă tot spectrul luminos, despre ale cărui culori am învăţat în şcoală că puse laolaltă devin alb. Ceea ce înseamnă că oamenii care se consideră albi sunt de fapt adevăraţii negri. Şi cum roşu cu verde fac maro înseamnă că eu sunt un negru cu ochi albaştri. Dacă tot am adus vorba de maro…


Nu mi-a plăcut niciodată cum sună negresă. La prăjitură mă refer. Bine, nici prăjitură nu-mi place cum sună. E prea apropiat de prăjeală şi pentru un popor francofon nu înţeleg cum n-am fost în stare să găsim un nume mai bun. Când eram mic şi mâncam negresă, mă gândeam mereu că trebuie să aibă vreo legătură cu femeile negre. Când am mai crescut şi am descoperit cuvântul rasist, am ajuns la concluzia că nu sunt unul, de vreme ce-mi plac negresele, dar nu şi cuvântul folosit pentru a le denumi. Apoi m-am făcut cofetar şi-am văzut că negresa asta, oricât de mult am diluat-o cu ingrediente ieftine, de la margarină până la sifon, nu e nimic altceva decât un brownie. Atunci, dacă cei care au inventat această prăjitură au găsit de cuviinţă să-i spună brownie, vorbitori de limba engleză fiind, mă gândesc că au făcut-o ţinând cont de culoarea maro pe care prăjitura o are. Recunosc că nu am cercetat în profunzime, dar până acum se pare că nimănui nu i s-a părut o idee bună să echivaleze „brownies” cu „maronele”, aşa că până voi fi contestat, mi-o asum şi o dau mai departe ca pe o alternativă mai corectă din toate punctele de vedere. Totuşi, dacă ar fi să ţin cont de lema enunţată mai sus, azi o să vă dau o reţetă de albăstrele.


Totul începe într-o oală cu fundul gros aşezată pe un foc mic cu 140 grame de unt 82%, 35 grame de unt de cocos, 100 grame de ciocolată 85%, 15 grame cacao şi măruntaiele de la un baton de vanilie, amestecate constant, până când ingredientele se topesc. Maronelele or să fie pe atât de bune pe cât sunt şi ingredientele din această primă compoziţie aşa că încercaţi să vă abţineţi de la Pilos şi Kandia. Folosiţi ouă de la găini stresate şi zahăr de la bulgari dacă v-a găsit economisitul, dar nu vă atingeţi de ciocolată. 


Pe acelaşi foc mic, dar într-o altă oală cu fund kardashianic am încălzit 175 grame de ou împreună cu 275 grame de zahăr granulat şi 2 grame de sare de Subcarpaţi, amestecând în continuu cu un tel până s-a dizolvat zahărul. Ce faceţi mai departe, depinde de cât de groasă vă place. Dacă o preferaţi subţire, densă şi umedă luaţi-o de pe foc şi nu-i mai faceţi nimic. Dacă o vreţi groasă, aerată şi mai puţin umedă, tot în afara focului, luaţi telul în mână şi exersaţi-vă încheietura vreo cinci minute ori până se umflă, iar dacă mâna nu vă mai ajută ca pe vremuri, puteţi oricând folosi mijloace electromecanizate. Apoi şi într-un caz şi în celălalt încorporaţi smoala din prima oală în compoziţia din cea de-a doua, cu menţiunea să vă purtaţi mai delicat cu ouăle dacă v-aţi decis să le faceţi spumă. La final nu mai rămâne decât să cerneţi peste 115 grame de făină tip 550 cu 10% proteină şi să o amestecaţi doar cât să se încorporeze. 


Compoziţia e suficientă pentru o tavă de 25/18cm unsă cu unt şi tapetată cu foaie de copt. În funcţie de cât de mult aer băgaţi în ea, poate să iasă înaltă de la 2 până la 4 cm. De copt se coace la jumatea cuptorului preîncălzit, la 165°C timp de 30 minute într-un cuptor electric cu ventilator şi căldură de jos sau la 175°C timp de 35 de minute într-unul cu gaz, cu menţiunea că fiecare cuptor e diferit şi dacă nu vă iese înseamnă doar că nu aveţi o relaţie intimă cu cuptorul vostru aşa cum orice făcător de dulciuri ar trebui să aibă.



În finalizare, dacă tot am zgâriat superficial subiectul discriminării cromatice, vreau să vă las cu un gând lipicios pe faţă: în ziua de azi există mai mulţi sclavi decât oricând altcândva în istoria omenirii şi o bună parte din ei sunt copii folosiţi la munci simple, dar periculoase, undeva în procesul de producţie al unor lucruri pe care le folosim cu atâta plăcere. Aşa că data viitoare când vă băgaţi piciorul într-o talpă moale, daţi cu degetul peste un ecran lucios sau daţi pe gât cantităţi considerabile de ciocolată fină, fiţi siguri că la celălalt capăt există cineva în picioarele goale care-şi dă cu degetul pe sub nasul plin de muci şi mănâncă doar cât să funcţioneze. Mie nu-mi pasă, căci sunt o brută lipsită de empatie, dar poate vouă vi se pune măcar un nod în gât.